Scopul condamnarii comunismului ar trebui sa fie mai intii acela de a infrunta deschis aceasta falsa memorie colectiva, constituita in jurul mitului tiraniei eficiente si a justitiei sociale in saracie. Intre doua sprituri cu amicul Becali din Pipera, profet, filantrop, dator la stat si gorila de televiziune in cea mai mare parte a timpului, actualul presedinte ne expune revelatiile sale cele mai intime cu privire la problema trecutului comunist. Mai intii este vorba de Ticu Dumitrescu, despre care stie de la amicul Vadim ca ar fi primit Ordinul Muncii clasa a treia de la regimul comunist. Cei saptesprezece ani de puscarie politica la Gherla nu se pun, pentru ca atunci era pe vremea romanilor. Cit priveste dosarele respective, dupa Inaltimea Sa, nu toate acestea ar trebui facute public. Motivul pare a se numi ratiunea de stat. In fine, cu treaba condamnarii comunismului ramine cum am stabilit: o comisie de savanti si intelepti urmeaza a cerceta astrele pentru a vedea care este cea mai buna decizie in aceasta problema din cale afara de spinoasa. S-ar putea ca la urma urmei, dl. Basescu sa aiba dreptate in a ezita sa condamne comunismul. Ne amintim de altfel ca nici Adunarea Consiliului Europei nu a mers prea departe in aceasta directie. Este destul de neclar ce trebuie condamnat si cum anume ar trebui sa se produca aceasta. Ar trebui sa se condamne un regim sau o ideologie? Regimul a fost oare comunist cu adevarat? Nu a fost acesta mai curind un regim de tip sovietic, impus de o armata de ocupatie? De ce-ar trebui condamnata o ideologie atit de generoasa precum comunismul de inspiratie marxista? Apoi, sub ce forma ar trebui facuta aceasta: ca o declaratie politica sau ca un gest simbolic, prin care mai ales sa se puna accentul pe compasiunea fata de victime? Imi este greu sa cred ca va putea raspunde cineva la aceste intrebari de o maniera stiintifica, adica definitiv