(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 71, aprilie 2012)

Cu exact 150 de ani în urmă, în ziua de 3 aprilie 1862, apăreau primele două tomuri din romanul Mizerabilii, conform unui plan de marketing, cum am spune astăzi, perfect pus la punct: extrase din roman publicate în presă, însoţite de cronici şi articole elogioase. În mod aproape simultan, monumentala frescă romanescă apărea în portugheză, italiană şi greacă. Opera lui Victor Hugo a cunoscut nenumărate reeditări, a inspirat peste o sută de adaptări cinematografice şi tot atîtea opere, filme de animaţie, spectacole de teatru şi comedii muzicale.

Mizeria ca revers al societăţii

Început în 1845, într-o Franţă care n-a ieşit complet de sub vechiul regim, întrerupt în 1848 "din motive de revoluţie" şi terminat în exil (1862), în plină revoluţie industrială, romanul Mizerabilii beneficiază de perspectiva largă oferită de lunga lui gestaţie (aproape două decenii) şi îşi asumă în întregime secolul al XIX-lea. "Acest secol este chemat la bară şi eu înţeleg să depun în calitate de martor", afirma Victor Hugo. Secolul al XIX-lea este văzut ca un posibil punct de plecare către o nouă vîrstă a umanităţii, aceea a democraţiei, a unei umanităţi devenite conştientă, stăpînă şi responsabilă de propria istorie. Este, în orice caz, tabloul societăţii întrezărite în discursul personajului Enjolras, sau, cum scrie Hugo, "orizontul văzut de la înălţimea unei baricade". Mizeria secolului văzută de Hugo, dispărută între timp şi reapărută recent, era - şi, în mod paradoxal, este şi astăzi - tratată cu un instrument cu două tăişuri: asistenţă asortată cu represiune. Compasiune, milă, pe de o parte; pedeapsă, pe de alta. Mizeria este reversul societăţii, abisul de dincolo care lasă la vedere adevărul umanităţii în lumina bolnavă a negării lui. Mizerabilii sînt "creaturi triste, fără nume, fără vîrstă, fără sex,