În fiecare an, ritualul se desfășoară imperturbabil la fel: teatrele producătoare află primele, pe urmă regizorii răsuflă ușurați (pentru ei, selecția în Festivalul Național de Teatru – FNT contează cel mai mult), apoi națiunea află lista finală a spectacolelor care vor umple sălile Bucureștiului la final de octombrie, pe urmă vin comentariile, nemulțumirile (de ele oricum nu se sinchisește nimeni), interviurile cu selecționerul, plîngerile pe la colțuri despre lipsa de interes a presei (de ale cărei bunăstare și nevoi nu se interesează, altminteri, nici unul dintre preocupații de ocazie festivă), festivalul propriu-zis și, într-un apoteotic final, scrisul despre. Iar reflectarea Festivalului Național de Teatru e și ea un prilej de autoglorificare în sine: să acoperim tot, să lăsăm posterității moștenire cîte o mărturie despre orice. Să le spunem oamenilor ce-au pierdut. La fel cum, „specialiști“ fiind (cumva, pe traseu, cei care se ocupă cu văzutul sau făcutul de spectacole încetează să mai facă parte din larga, prea puțin elitista categorie a oamenilor-cărora-le-place-teatrul), nu chestionăm ceea ce e dincolo de teatru ca hedonism, nu mai chestionăm nici ce și de ce scriem despre teatru. În epoci de criză, ce activează adormitul mit al cetății asediate, întrebările periclitează existența însăși – a artei spectacolului, în general, a Festivalului Național, în special. Iar FNT este chintesența incapacității teatrului românesc de a-și problematiza propria rațiune de a fi, a nepieritoarei aspirații de a ascunde totul sub preșul festivismului, a sărbătorii culminînd cu infantila competiție „cine scrie cel mai mult“ – în două unice maniere posibile: a fost mult și bine/ a fost mult și nu chiar așa de bine.
În mod normal, pentru căWeltanschauung-ul FNT este să prezinte cele mai împlinite producții (nu găsesc alt termen pentru combinația de performanță esteti
