În Iluziile literaturii române, Mihai Eminescu este unul dintre puţinii scriitori pe care Eugen Negrici îi apreciază ca valoroşi în cadrul literaturii române, subliniind ideea că acesta mai are multe să ne spună şi deplîngînd lipsa lucidităţii şi prejudecăţile abordărilor menite să analizeze opera acestuia, cu tot ceea se ascunde în spatele formulelor inerte, a „exagerărilor pioase şi a deliraţiei la geniu“, ce trădează o nocivă şi prelungită „încremenire în respect“. Cunoaşterea adevăratului Eminescu apare ca extrem de importantă, legată fiind chiar de identitatea noastră naţională: „Eminescu este şi rămîne un mit şi pentru că întruchipează ceea ce nu avem în structura noastră psihică şi temperamentală şi ceea ce ne-am fi dorit, probabil, să avem: statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii pînă la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat“. Izvorîtă din necesitate sau din gratuitate, întrebarea „cine a fost şi cine este (sau poate fi), de fapt, Emi-nescu?“ este cît se poate de legitimă, şi în nici un caz retorică. Un pas înainte în dezvăluirea adevăratei identităţi a lui Eminescu (viaţă şi operă) este făcut anul acesta de doi critici: Iulian Costache, cu volumul Eminescu. Negocierea unei imagini, şi Ilina Gregori, cu volumul Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze. sînt două volume de cercetare întreprinsă cu profesionalism, răspundere şi bună-credinţă, aşa cum este şi monografia semnată de Caius Dobrescu, apărută în 2004, însă neluată suficient în seamă. Judecate în ansamblu, cele trei cărţi avansează ipoteze suple, nu doar captivante, ci şi pertinente prin coerenţa argumentării, deşi „stilurile“ de cercetare sînt variate, ca şi gradul de documentare. Toate trei au drept scop demontarea şabloanelor, sporind, în acelaşi timp, densitatea semnificativă a scrierilor eminesciene, fiind nişte lecturi