Foto: Cristian Crisbăşan De cum am pus piciorul în Piaţa Saint Michel din Bordeaux, în acea după-amiază de mai răcoroasă, am simţit că mă aflu într-un loc cu totul special. Cu fiecare pas făcut, aveam senzaţia tot mai acută că am intrat în dimensiunea stranie a unui film. Copacii cu frunziş bogat, de un verde rece, adunaţi spre colţul pieţii dinspre Rue Maubec, şopteau neliniştitor între ei stârniţi de briza rece venită dinspre fluviul Garonne. În dreapta, marea catedrală Saint Michel, de un gotic flamboaiant, cu impresionanta clopotniţă-lance ce împungea precum o sabie medievală cerul la 114 metri înălţime. În lumina amurgului se simţea primăvara, dar din umbra albastru-violetă de sub zidurile vechi de sute de ani, respiraţia iernii nu plecase încă. Lucrurile ni se revelau pas cu pas, cu încetinitorul, de parcă am fi înaintat printr-un aer cu o textură densă.
Piaţa era flancată de clădiri vechi, medievale, cu ziduri de piatră gri-gălbuie, ce găzduiau la parter, în mod neaşteptat, mici restaurante şi magazine maghrebiene, ca nişte fragmente de bazar oriental. Musulmani cu fesuri multicolore şi haine lungi stăteau pe jos sau la mese, în grupuri, cu mătănii, ceşti aburind a cafea sau ceai şi narghilele fumegânde. Ne-am aşezat la o masă simplă de tablă, aşteptând ceaiul fierbinte de mentă, în apropierea copacilor înfioraţi de vântul rece. Imensa clopotniţă de piatră se înălţa copleşitoare la câţiva zeci de metri de noi. Despre ea, în 1843, Victor Hugo scrisese în jurnalul său: “Vântul şi zilele trec printre ogivele sale lungi, fără ferestre şi montanţi, ca printr-un imens osuar. Nu este o clopotniţă, este scheletul unei clopotniţe”. Arhitectura gotică a întregului lăcaş respiră o măreţie sumbră, în care viaţa împletită dureros cu moartea a scris istoria unor vremuri de mare restrişte, de permanent asediu al Răului asupra Credinţei. Bazilica Saint Michel pare
