Ca să-i scutesc de "documentare" pe cei care se străduiesc, folosindu-se de fiii mei, să-mi deformeze discursul public, încep prin a spune că fiul meu cel mic, după ce şi-a trecut corigenţele şi a încercat să recupereze în timp scurt, în asalt, lipsurile mari în pregătire, a renunţat în ultimul moment să se prezinte la bac-ul de toamnă: "Tată, cu cât ştiu, e o bătaie de joc să mă duc. O să-l dau la anul, după ce mă pregătesc ca lumea". Prin urmare, va merge să muncească şi, în paralel, va învăţa.
Sunt mulţi tineri în situaţia asta, mai mulţi ca niciodată în învăţământul românesc. Dar, în ciuda amărăciunii pe care o trăiesc mai degrabă părinţii, nu-i rău că e aşa. Menţinerea unui nivel de dificultate al subiectelor similar celui din vară (la matematică a fost chiar ceva mai greu) de către Ministerul Educaţiei mi se pare de salutat. Ar fi fost cât se poate de incorect să se dea mai uşor. Nivelul de promovabilitate în jur de 15%, nu e nici el o surpriză: era greu de crezut că tinerii care au venit în prima sesiune cu nădejdea copiatului sau cumpăratului acestui examen vor reuşi peste vară să recupereze handicapuri majore, acumulate de obicei în ani. Procentul mare de nereuşită mi se pare un preţ corect pentru un lucru foarte important: reabilitarea unei instituţii. Bacalaureatul, prescurtat de mulţi nu cu ataşament, ci cu dispreţ, bac-ul, a fost ani lungi un examen demonetizat, pe care numai cine nu voia, nu-l lua, prin diverse "metode". Pe vremea lui Ceauşescu, diploma de bacalaureat, laolaltă cu cea de licenţiat al unei facultăţi, putea să-ţi asigure un loc de muncă mai comod.
Acum, o diplomă nu mai face doi bani (aici s-au oprit distinşii mei colegi din presă cu citarea astă-vară), dacă nu ştii să faci ceva util. Diploma de bac luată de un impostor care apoi îşi mai face rost de una de pe la o universitate particulară creştină, ecologică, polilologică