După ce în prima parte a intervenţiei de faţă am comentat volumele de debut semnificative, din punctul meu de vedere, pentru anul încheiat de curînd, în continuare mă voi concentra asupra celor mai relevante apariţii editoriale ale aceluiaşi an în materie de poezie. Mai mulţi autori au revenit în prim-plan cu cele mai bune cărţi ale lor. Îi iau pe rînd, într-o ordine dictată de logica internă a acestui articol.

Disarmonic orchestraGreu digerabile la prima vedere, poemele lui Vlad Moldovan îşi stabilesc propria estetică pe măsură ce sînt scrise. Mai mult decît la alţi scriitori şi mai mult faţă de alte tipuri de poezie, textele din Dispars (Cartea Românească) au nevoie de un cititor empatic, bine instruit pentru sarcina de cocreator. Cum trebuie citite aceste texte poetice? Cum se poate ajunge la frumuseţea lor? Autorul oferă două indicii. Primul, de natură paratextuală, „un tribut lui Clutchy Hopkins“, propune ideea de muzică înţeleasă ca evadare din norme, din constrîngerile armoniei, aşa cum este aceasta gîndită de regulă ca un spaţiu al consonanţelor perfecte. Ascultînd muzica, citind poezia, putem ajunge repede la concluzia că armonia liberă, neconstrînsă de nimic, se poate atinge alăturînd disonanţele. Idealul de artă ar fi o disarmonic orchestra ce amprentează întreg universul sensibil al realităţii şi îl modifică. Într-un interviu acordat de autor Elenei Vlădăreanu, găsim un alt indiciu pentru o lectură adecvată a volumului de faţă: „Disparsul [...] indică starea de intensitate plurală pe care lumea o dezvăluie înaintea unei creaţii. [...] Disparsul a precipitat tot ceea ce cartea aceasta încearcă să desfăşoare: un haos proaspăt şi dinamic ce ne premerge şi ne însoţeşte spaţiul vital“. Dar cum haosul ţinteşte spre entropie, aflăm în poezia lui Vlad Moldovan mai multe forme de organizare a acestor mişcări necondiţionate, libere, autogeneratoare, car