Am fost intrebata recent de niste amici straini de ce puterea si presa din Romania sunt asa cum sunt. M-am gandit la doua elemente care ar putea sa le explice. Cu siguranta sunt multe altele – mult mai bune.
Premisele de la care am plecat sunt ca spatiul structureaza gandirea si ca "devii ceea ce exersezi", cum spun americanii. Asadar, de la ceva maret la un lucru in aparenta trivial am ales doua chei in care sa poata fi citita partitura romaneasca: Biserica si lectia de limba romana.
In primul rand, Biserica interpretata ca o metafora a puterii. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit – nu vorbesc despre religie sau credinta, cu atat mai putin despre ortodoxie. Ci despre biserica gandita ca spatiu arhitectural; despre lacasul fizic. Data fiind importanta simbolica a religiei – fie ca esti credincios, fie ca nu –, spatiul din interiorul bisericii ne pare adesea un loc unde se desfasoara o ilustrare a raporturilor de forta din intreaga societate.
Ce concluzie tragem oare despre lume cand pasim intr-un lacas de cult la noi? Eu cred ca intelegem in special trei lucruri: realizam ca puterea nu este vizibila decat cand o doreste ea, nu cand o solicitam noi. Reprezentata de preot, puterea are mai intai puterea de a se ascunde privirii noastre – in spatele catapetesmei. Credinciosul de rand nu are acces la altar si nici macar nu il poate vedea in intregime – contrar bisericilor catolice, protestante sau chiar moscheilor musulmane. Nu vreau sa trag concluzii despre cum se traduce aceasta parte din misterul bisericesc in viata politica, dar fiecare este liber sa speculeze. Eu, una, am crescut in Biserica Ortodoxa, nepoata de pictorita bisericeasca, si am un atasament profund pentru Biserica noastra. Uitandu-ma la acest lacas ca la un loc care ne structureaza gandirea, constat, in al doilea rand, ca pentru noi Dumnezeu si legile Lui nu sunt o abstractiune.
