Ne-am (re)văzut preţ de nici două ceasuri. Mereu pe fugă, încărcat de cursuri şi seminarii, de repetiţii şi rendez-vous-uri, Costin Miereanu ştie că nu trebuie să atingă struna înainte ca aceasta să fie bine întinsă. Mai ştie şi că buna ascultare înseamnă să laşi interlocutorul să termine ceea ce vrea să spună, să nu se năpustească în a răspunde, cu atât mai puţin în a promite, ori să privească pătrunzător la faţa celui care vorbeşte, fiind precaut cu ceea ce el însuşi afirmă. Mi s-a părut totuşi atins de o oarecare reticenţă şi neîncredere. Ca un fruct amar al vârstei şi experienţei. Ori ca un ochi drept al prudenţei. Aş fi vrut să-i spun că de multe ori neîncrederea se transformă într-o platoşă ce mai mult îngreunează decât ocroteşte, dar m-am gândit că probabil prea adesea, când unii îi sărutau tălpile, a trebuit să-şi retragă piciorul ca nu cumva în cele din urmă să fie muşcat. Tocmai el, cel care în vremea directoratului de la Editions Salabert a făcut atât de mult pentru muzica românească contemporană. Cu ani în urmă i-am cântat Sept minutes autour de moi pentru ansamblu cameral şi Distance zero pentru clarinet şi percuţie: rafinament trimbral, suflu componistic, o anume spiritualizare a discursului (în sens francez, fireşte). Cu siguranţă, diaspora românească a avut şi are creatori originali, necăzuţi din mantaua cuiva. Ce n-a avut a fost un dialog componistic purtat între personalităţi distincte, posibile fragmente ale aceluiaşi deziderat. Costin Miereanu ar fi putut însemna un început al acestui dialog. Iar dacă nu a fost să fie, asta ţine şi de plăcerea monologului pe care în general compozitorul român, oriunde s-ar afla, o poartă cu sine ca un viciu sau poate ca un substitut al împlinirii prin achiziţionarea visului unui lucru atunci când nu dispune de mijloacele necesare dobândirii lucrului visat. Să râvneşti la un început de horă a compozitorilor români