Lumea artistică şi cercurile mai largi ale cunoscătorilor şi iubitorilor de artă o cunosc pe Ecaterina (Tina) Popa din Râmnicu Vâlcea ca pe o artistă cu un spectru de exprimare diversificat, în care intră, pe lîngă o bogată şi constantă activitate de pictor, deopotrivă practica pedagogică şi o profundă experienţă de restaurator. Temperament dinamic şi delicat în acelaşi timp, fire contemplativă asociată, în mod paradoxal, cu o neobosită vocaţie de constructor, în accepţiunea cea mai cuprinzătoare a cuvîntului, Tina Popa s-a impus de-a lungul anilor ca o pictoriţă interesată în primul rînd de culoare sau, mai exact spus, ca una care şi-a găsit în culoare cîmpul optim de manifestare pentru stările cele mai variate şi mai contradictorii. Aşezată aici ca într-o continuă virtualitate, ca într-o lume placentară, mereu disponibilă pentru orice tip de experienţă, şi nu ca într-o formă prestabilită şi opacă, ea s-a integrat, încetul cu încetul, acelui segment al modernităţii româneşti care a scăpat şi de seducţia necondiţionată a limbajului sălbaticit, şi de tirania modelului preexistent şi, mai totdeauna, preconceput; cu alte cuvinte, care a reuşit să se salveze atît de abstracţiunea nonexistentului pur cît şi de aceea a mimetismului împiedicat. Nealiniată vreunei mode sau vreunei ideologii anume şi în afara oricăror interese de grup, ea a reconfirmat, cu o rară discreţie, de-a lungul cîtorva decenii de muncă neîntreruptă, ideea atît de simplă, dar atît de rară la un inventar amănunţit, că existenţa artistului se confirmă exclusiv în faţa pînzei şi a şevaletului şi niciodată, cu adevărat, în aranjamente şi în acţiuni exterioare. Fără să abordeze marile teme ale generaţiei sale, aşa cum a făcut-o Horia Bernea de pildă, dar şi fără a se plasa în afara obsesiilor acestei generaţii, cum ar fi relaţia dintre limbaj şi formă în structurarea imaginii, Tina Popa se apropie mai