Cu patru ani de jurnalism pe diplomă şi ceva luni de practică, în facultate, te crezi numai bun de gazetărie. La cotidian. Greşit! Unde mai pui că suficienţa, superficialitatea, clipa de neatenţie, aplicate de altfel în orice domeniu şi orice situaţie de viaţă, pot fi erori capitale. În cei peste 9 ani de muncă la “Jurnalul Naţional” am aflat şi că “îngerul păzitor” poate îmbrăca uneori hainele colegilor de redacţie, că un ziar este în primul rând un colectiv care ar trebui să funcţioneze ca falanga macedoneană.
Prin septembrie 2004 am plecat în Dobrogea după “racheta albă”, eticheta pe care o lipisem instinctiv, nostalgic, exuberant celui mai nou experiment spaţial al echipei ARCA, înscrisă atunci în competiţia mondială Ansari X-Prize. Racheta “Demonstrator 2B” urma să fie testată în poligonul de la Capul Midia iar presa locală, precum şi echipele venite din Bucureşti fremătau într-un balcon-terasă al unităţii militare, la distanţă de câteva sute de metri de buncărul din care se coordona lansarea rachetei.
Aveam deja o vechime de...7 luni la “Jurnalul Naţional” şi îmi scăpărau degetele pe laptopul primit pentru delegaţie, asta când nu trebuia sa mişc prin aer telefonul Hyundai, cu rol de modem pentru conectivitatea operatorului Zapp.
Orele se scurgeau şi “Racheta albă” nu avea chef să se desprindă de la sol. Supravegheam mişcările echipei ARCA, ajutată de câţiva specialişti ai unităţii, graţie unui binoclu militar, pe care îl foloseam pe rând. Echipe de televiziune, jurnalişti radio şi de presă scrisă (bloggerii încă nu apăruseră în peisaj) păstrau permanent legătura cu redacţiile, care îi presau cu cereri de informaţii la minut. În ceea ce mă priveşte, aşteptam doar momentul lansării pentru a “lipi” de corpul textului (deja scris) paragraful care încorona relatarea cu iz de reportaj. Cel puţin la prima ediţie, urmând ca un alt text să detalieze cu in
