Democraţia românească e precum frumoasa fără corp, pe cât de nepreţuită, pe atât de inaccesibilă. Iar România, la fel ca Miron din povestea versificată de Eminescu, deşi hărăzită să dorească ce-i mai de preţ, pare incapabilă să realizeze idealul. Să fie încă un blestem mioritic? Ori, poate, doar o neconcordanţă dintre obiective şi mijloace? Oricum, după douăzeci de ani de experienţe mai degrabă eşuate, democraţia românească este lipsită de consistenţă. Să ne mai mirăm că sediul ei formal, Parlamentul, a fost adus în derizoriu... Căci fără spiritul democraţiei, existenţa sa nu poate fi decât iluzie. Dacă societatea nu acceptă democraţia, nici politica nu poate fi astfel!
Votul, pe care mulţi l-au asimilat necritic democraţiei, e o consecinţă a existenţei culturii democratice, şi nu o condiţie a acesteia. Dacă democraţia nu este asumată de majoritatea cetăţenilor, votul nu poate fi decât o simplă armă politicianistă. Dar un alt indicator al democraţiei, cel puţin la fel de sugestiv precum exerciţiul de prestidigitaţie de la Camera Deputaţilor cu prilejul dezbaterii Legii pensiilor, este violenţa domestică. Iar ultimul Eurobarometru publicat la Bruxelles în urmă cu câteva zile, Violenţa domestică împotriva femeilor, ne relevă distanţa dintre România şi media statelor europene. Căci, dacă faţă de cealaltă jumătate a societăţii, cea tăcută şi marginalizată, se manifestă atâta ipocrizie, cum ne-am putea imagina că democraţia ar putea merge? Misoginismul societăţii politice româneşti, cel care dă tonul, nu înseamnă doar practicarea fără nici o inhibiţie a violenţei verbale, cum se observă o dată în plus şi în ultimele zile, ci şi critica statului şi a serviciilor publice în majoritate feminizate (sănătatea, administraţia publică, învăţământul). Şi dacă democraţia e în suferinţă, femeile, considerate slabe şi lipsite de apărare, nu sunt bine tolerate într-o societa