Tot ce-i conflictual şi exemplu rău interesează un public mult mai mare decât ce-i aşezat, echilibat şi, din punct de vedere social, corect. Nu doar la noi, ci în toată lumea.

Sunt zile în care, obosit de cât am scris de rău, îmi propun să scriu de bine. Şi nu mai ştiu nici cum, nici despre ce. Personal, nu-mi merge foarte rău, iar dacă lumea în jurul meu n-ar bombăni tot timpul şi veştile proaste nu s-ar înmulţi, ar trebui să mă gândesc de două ori înainte de a mă lăsa dominat de starea generală de nelinişte şi teamă pentru ziua de mâine. Suntem, se vede treaba, sub vremi, mai mult decât ne prieşte şi decât credem c-am fi. Starea generală a economiei şi a moravurilor acţionează ca un filtru întunecat şi ceţos. E tot mai greu să distingi conturul lucrurilor, să fii pozitiv şi să vezi şi partea de bine din orice rău.

Când îmi zic: Azi, orice ar fi, voi scrie despre ceva vesel şi simpatic!, mă inundă, ca la o comandă, o mulţime de problematizări şi teme stânjenitoare. Ca şi cum aş proclama la un colocviu cu multă lume un alt ţel în viaţă şi toţi participanţii ar sări cu gura să mă pună la punct. Mintea mea e parazitată de toată supărarea din ţară. Din această pricină, mă reţin să scriu despre treburi de toată stima şi frumuseţea. Ca nu cumva să le fac un rău evidenţiindu-le şi punându-le în discuţie.

Mi s-a părut plină de haz şi demnă de condeiul unor autori mai inspiraţi decât mine, povestea unui ţigan cu firmă şi secretară, plecat mai tot timpul cu afaceri în Europa. Prin secretară, ţiganul primea comenzi din judeţ, de la persoane care păreau a nu şti ce învârte el pe aiurea. Comenzi pentru maşini, electronice, îmbrăcăminte de lux şi alte bunuri scumpe. În oraş, se bucura de respectul autorităţilor, pentru că avea birou contabil şi secretară. Toată urbea îl vorbea numai de bine, întrucât făcea donaţii la casa de bătrâni şi la centrele