Sensul acestei rubrici – dacă nu era deja clar – este să explice de ce trebuie ajutată să supravieţuiască acea parte a oraşului nostru în care s-au întipărit amintiri preţioase.
Fiindcă românii suferă de amnezie. Ori le lipseşte organul memoriei, ori, din motive de ei ştiute, dar nemărturisite, nu vor să-şi aducă aminte. Memoria individuală poate să şteargă cu guma ceea ce omul a făcut (sau n-a făcut, deşi ar fi trebuit...). Memoria colectivă este fabricată de un grup social sau de stat, care selectează ce e memorabil.
Ar fi multe de spus, dar pentru studenţii mei; aici, să scurtăm vorba. Lipsa de interes pentru semnele vizibile ale trecutului pare genuină, cînd nu există cultura generală din care să izvorască sensibilitate istorică sau artistică.
DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulSă luăm un exemplu, că aşa e didactic. Pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 16 se află o casă neobişnuită, nebucureşteană, aş zice. La intrare scrie Muzeul Memorial Frederic Storck şi Cecilia Cuţescu-Storck. Cine mai ştie cine au fost sculptorii şi pictoriţa din această familie? Curiozitatea trecătorului ar putea fi atrasă de stilul care-l imită pe cel al vechilor case englezeşti sau flamande, ori de culoarea roşie a tencuielii. „Roşu pompeian“, se spune, cu toate că ploile unui secol i-au stins strălucirea. La proiectul arhitectului Alexandre Clavel, care a înălţat această clădire în 1912-1913, Fritz Storck a adăugat culoarea specială şi ancadramentele de piatră ale ferestrelor, statuetele aplicate pe ziduri şi terasele.
Istoria românească a familiei începe în 1849, cînd Karl, tatăl lui Fritz, a venit de la Hanau la Bucureşti, unde încă nu se iviseră condiţii pentru sculptura monumentală, aşa că a început la 23 de ani ca cizelator de bijuterii. Operele lui cele mai importante vor apărea după 1867, data Expoziţiei U