Hazardul a vrut să dau într-o piaţetă dosnică în prima mea zi de turist la Madrid de statuia lui Miguel Cervantes.
Un loc neîngrijit, plin de gunoaie. Nu am intenţia să critic municipalitatea madrilenă. Ca bucureştean, cunosc... Amănuntul îl reţinusem dintr-un cu totul alt motiv. Mă gîndisem, în general, la dejecţiile umane ale planetei. Şi cum acestea, în loc de flori, în acea zi, împodobeau monumentul Autorului Tristei figuri. Nu vedea, oare, Personajul lui Cervantes peste tot în lume, partea idealistă a existenţei? Prinţi şi prinţese, în loc de hangii ori hangiţe?... De ce să nu fi luat în ziua aceea gunoaiele drept orhideele pe care cetatea Madridului le-ar fi aşternut în calea glorioasă a Nobilului Hidalgo?...
Parcă îl aud pe Sancho Pança observînd cu bunul său simţ, în timp ce-şi grăbeşte asinul lovindu-l cu amîndouă călcîiele:
- Stăpîne, da' nu e flori, e gunoaie, murdărie, stăpîne, pă ochii mei!
După Heine, - Shakespeare şi Cervantes sînt primii doi mari poeţi ai lumii, dacă îl lăsăm de-o parte pe Homer... Pe lîngă Divina Comedie şi Comedia umană, - cealaltă Comedie, a Himerelor luate drept realităţi sau invers... Utopia fiind maladia cea mai profundă şi mai secretă a genului omenesc. Secolul douăzeci i-a dat dreptate pe deplin lui Cervantes...
Între Don Quijotte şi "scutierul" său, Sancho Pança, individul, din popor, terre-à-terre, - ca între idealism şi materialism, - are loc în perpetuitate dialogul speciei noastre întregi dintre obsedantele aparenţe ale minţii înfierbîntate de fantasme şi biata lume de zi cu zi a celor din jur... Ca în dialogul nepieritor:
"- Mare noroc pe noi, Sancho, să te pomeneşti deodată în faţă cu treizeci de uriaşi... Am să mă bat cu ei şi am să-i dobor pe toţi, - să ne răsplătească Cel de sus că vom stîrpi de pe faţa pămîntului sămînţa lor blestemată!
- Ce uriaşi, stăpîne?...
