Surprinzător (sau poate nu), Gabriel Liiceanu îşi descrie, în recenta sa carte Scrisori către fiul meu, o zi obişnuită, pornind de la volumul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljeniţîn. Punerea în paralel a vieţii deţinutului Ivan Denisovici (aflat în cel mai crunt Gulag) cu viaţa lui Gabriel Liiceanu (din anii 2000) ni se par cele mai şocante pagini din volumul tipărit de Editura Humanitas (o operaţie de inimă a autorului, făcută în America, după numeroase crize de tahicardie, devine prilej de scriere a unor scrisori către „fiul meu“). Prin urmare, avem, pe de o parte, un deţinut aflat în închisorile comuniste sovietice, pe de altă parte, un om liber, care trăieşte într-o Românie a tranziţiei (dar, totuşi, liberă). Soljeniţîn conchide: „Trecuse o zi fără necazuri, aproape fericită“, raportîndu-se la ziua deţinutului Ivan Denisovici. Omul liber Gabriel Liiceanu ajunge la aceeaşi concluzie, repetînd afirmaţia lui Soljeniţîn. Să compari propria ta viaţă cu viaţa unui deţinut ni se pare un sacrilegiu pentru memoria lui Soljeniţîn. Gabriel Liiceanu, scriitorul atît de atent la nuanţe, se pune pe acelaşi plan cu Soljeniţîn şi cu Ivan Denisovici. E ceva inadecvat, ceva care duce în derizoriu anticomunismul lui Soljeniţîn, e o caricaturizare a unei zile generice. Comparaţie hazardată Prin ce se pot compara cele două zile generice? Nu avem nimic împotrivă ca scriitorul Gabriel Liiceanu să facă elogiul lucrurilor mici şi a „micilor plăceri“. Dar pot sta aceste mici plăceri pe acelaşi plan cu „micile plăceri“ ale lui Soljeniţîn? Nu e destul de precar moraliceşte (şi hazardat) să forţezi această apropiere? Gabriel Liiceanu vorbeşte, pe trei pagini, despre fumat, despre plăcerea gestului aprinderii unei ţigări, dar şi despre „sila de mine“ care îl cuprinde pe autor după fiecare ţigară (în condiţiile în care ţigările erau un privilegiu în Gulag, a vorbi des