Posibila plecare a lui Ionut Popa de la Politehnica ar trebui sa trezeasca o conducere careia antrenorul ii preia multe dintre atributii. Daca fotbalul ar copia modelul politic si ar masura periodic nivelul popularitatii personajelor implicate in fenomen, Ionut Popa ar fi, cu siguranta, personalitatea cu cea mai spectaculoasa crestere de procente in ultimele luni. Contestat anul trecut de multa lume, la un pas chiar de a fi concediat, antrenorul Politehnicii a (re)devenit idolul Copoului, modul in care echipa ieseana ruleaza in 2008 si victoriile obtinute in fata echipelor ce se contureaza a fi reprezentantele Romaniei in editia viitoare a Ligii Campionilor, CFR Cluj si Steaua, revigorindu-i puternic capitalul de simpatie. Ca toata lumea, Popa nu e perfect iar efuziunea fata de antrenor nu are cum sa fie generala. Trecind peste cei care-l contesta doar din invidie, exista si detractori care-si sustin opiniile, cu argumente diverse. Unii sustin ca in discursul lui Popa nu au ce cauta referirile politice si sprijinul neconditionat fata de primarul Nichita, altii contesta nepromovarea filonului fotbalistic local, unora nu le place stilul "italian" al antrenorului, altora - tinguielile perpetue legate de bani sau accidentari ori amenintarile cu plecarea din Iasi. Sustinatorii lui Popa au insa ca blindaj raportul determinant in orice sector, pret-calitate, senzatia ca Poli a obtinut rezultate peste conditiile existente in Copou fiind impartasita pe scara larga. Meritul antrenorului este cu atit mai mare cu cit rolul sau la club depaseste cu mult fisa postului. Popa nu se implica doar in aspectele pur fotbalistice, vizibile (pregatirea, tactica, etc.) sau mai putin vizibile (tinerea echipei in friu ori capacitarea acesteia), pe care actualmente le gestioneaza foarte bine de vreme ce obtine puncte in ciuda faptului ca materia prima avuta la dispozitie nu este de cea mai bun