Abonatul... nu poate fi contactat!
Sînt împreună de cinci ani şi locuiesc într-un apartament închiriat. Ea are un job "lejer", el traversează acea perioadă a vieţii în care dacă nu devii workaholic nu te simţi bărbat. El are un început de depresie, ea e labilă din punct de vedere emoţional şi oarecum dependentă de familie, respectiv de Mamă. Ea ar vrea uneori să se mărite, el nu crede în căsătoria cu acte. Situaţia lor financiară este în momentul de faţă stabilă.
EL: "Dacă mă întrebi, chiar nu ştiu ce face toată ziua! Zice că se plictiseşte, dar io cred că n-are cum să se plictisească din moment ce-mi dă mie o sută de telefoane... şi găseşte tot felul de pretexte: că dacă e bine să cumpere nu-ştiu-ce, că mai sînt două zile şi trebe să-mi depun declaraţia de venit, că se duce pînă la mă-sa... numai fleacuri din astea! Ca dup-aia să mă întrebe cînd vin, unde sînt, daâ de ce durează aşa mult... mai rău ca la Securitate... iar io îi tot explic că nu stau de plăcere, că nu-s la cîrciumă cu băieţii, că am treabă şi să nu mă mai sune... crede-mă, numai cînd văd numele ei pe telefon îmi vine să-mi iau cîmpii! Am aşa un sentiment de culpabilitate, un nod în stomac, deşi nu-s vinovat cu nimic! Io doar muncesc ca să cîştig nişte bani... şi ea începe să se mîţîie, iar cînd o aud cu vocea aia plîngăcioasă, mă umplu de draci! Că asta nu-i relaţie, că n-am mai fost nicăieri împreună de nu-ştiu-cînd, că n-are cu cine să iasă în oraş... io ce să-i fac dacă nu şi-a făcut nici un prieten, că aşa e ea, mai sălbatică!? Şi atunci normal că încep să ţip să mă lase în pace şi nici la muncă nu mă mai pot concentra, nici la nimica! Închid telefonul, numai ca să nu mă mai bată la cap... poaâ să sune şi Marele Job, că nu mai contează! Şi seara vin acasă rupt, daâ chiar rupt, mă înţelegi, nu?... şi ea e cu chef de scandal... că de ce am închis telefonul? Asta e chipurile lip
