Am impresia că, în fine, am început să ascultăm de o autoritate, după destul timp în care ne-am cam făcut de cap pe lume, fără supraveghere şi fără consecinţe directe. Această nouă instituţie, care a intrat brusc în vieţile noastre, dar pe care am acceptat-o incredibil de repede, are, sigur, un nume pe care îl ştiţi cu toţii, imposibil să vă nu vă sune cunoscut, dacă în ultima lună aţi deschis măcar cinci minute televizorul pe vreo televiziune de ştiri. E instituţia "codul de avertizare".
Galben, portocaliu, zvon de roşu, iarăşi galben, iarăşi portocaliu, cod de avertizare de ger, cod de avertizare de viscol şi ninsori. Nu ştiu de ce şi nici nu pot garanta că disciplina aceasta va dura până la finalul anotimpului, dar, într-un fel sau altul, înaintea viscolului se face linişte, cât de cât, la noi în ţară, la noi în inimi. Ne e şi nouă ruşine de ceva în viaţă, avem reţineri să ne vedem de ale noastre, când afară e nebunie, când e iarnă cum n-a mai fost de ani buni, o iarnă de carte de istorie şi de pagini de poveste. "Ca-n 1954", spuneau unii, comparând imaginile de la operaţiuni de deszăpezire şi aducând din nou politica în prim-plan. Habar n-am dacă e ca-n ’54, nici nu am pe cine să întreb acum, repede, cât să mă ajute să redactez o paralelă valabilă. Până la urmă, nici nu ştiu dacă are vreo importanţă dacă e sau nu ca atunci, dacă e mai rău sau mai bine, dacă suntem mai pregăţiţi sau mai puţin pregătiţi. Cert e un singur lucru: din toate lucrurile care ne lipsesc, din tot ce am pierdut, în timp, un drept pare că se întoarce la noi, târziu, dar nu prea târziu: dreptul la iarnă.
Pe scena politică, lucrurile nu au îngheţat, gerul i-a iertat pe cei mai mulţi dintre protagonişti, ei se ceartă în continuare, se fac schimbări, ca la un joc fără reguli şi fără arbitru, nimeni nu aude pe nimeni, de fapt e mai rău, nimeni nu vorbeşte cu nimeni, toţi s
