Dragă Osip, Are şi ignoranţa avantajele ei. Unul dintre ele ar fi descoperirea tîrzie a unor bucurii (iar bucuriile tomnatice, cum ştii prea bine, sînt cu atît mai intense, ca nişte oaze descoperite într-un deşert ucigaş). Cum bucuriile mele (aş îndrăzni să scriu „ale noastre“) sînt, chiar în cazul în care le decupez din sfera organicului ori a sentimentelor, pur literare, mă voi opri astăzi asupra a trei povestiri care, asemenea unei raze filtrate de o perdea tărcată, acoperă aceeaşi zonă sensibilă, a nostalgiei survenite în urma contemplării actului ratat...

Riabovici este genul de bărbat care trece neobservat de către femei. Ba, mai mult, s-ar putea spune că e oarecum comic spre respingător, de la umerii lui lăsaţi la favoriţii de felină pitică. E conştient de toate astea, ba chiar aş putea spune că e – cu un termen atît de uzat în contemporaneitatea mea – complexat... Singurul lui contact cu femeia a avut loc în circumstanţe cu totul şi cu totul profesioniste. Nu e deloc neobişnuit pentru Cehov să analizeze exact momentul care conţine esenţa tragediei vieţii ulterioare (tehnică învăţată de la Gogol), iar tragedia este rezultatul direct fie al unui quid pro quo, fie al unui accident ridicol. În cazul lui Riabovici, acesta e sărutat, din greşeală, de o străină misterioasă, într-o cameră cufundată în întuneric. Ceea ce într-o comedie franceză de-a domnului Poquelin ar fi constituit motorul satirei, aici se transformă, asemenea unei supernove, într-un punct incandescent care distruge prin simpla emanaţie a unei călduri apocaliptice. Riabovici (şi-mi vei da dreptate cînd o să ajung la cea de-a treia povestire din scrisoarea mea de astăzi) e atras de acel sărut şi de posibilitatea (aberantă) a unei iubiri ca un fluture de noapte de o lumînare aprinsă într-o odaie a cărei fereastră a fost uitată deschisă. E o noapte de mai, bineînţeles, şi în faţa ferestrei