Dumitru Alba a fost “înfiat” de un an de Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti. Aduşi la tratament pentru diverse suferinţe, pacienţii, mai ales cei în vârstă, sunt “uitaţi” cu anii de familii şi de rude. Nea Puiu, aşa cum îi spun colegii de salon, are 60 de ani. De loc, este din Bucureşti, iar ultimele 10 luni din viaţă şi le-a petrecut la Spitalul Universitar de Urgenţă din Capitală (SUUB). “Am fost internat în ianuarie 2008. Eram în comă. Sufăr de diabet şi medicii au decis să-mi amputeze picioarele pentru a-mi salva viaţa”, povesteşte bărbatul.
După ce s-a făcut bine ar fi trebuit să părăsească instituţia sanitară, dar nu mai avea unde să se ducă.
“Soţia mea a murit. La fel şi fiul. Am fost încurcat cu o femeie, mi-am vândut casa şi m-am mutat la ea. Nu m-a mai vrut înapoi pentru că am ajuns infirm”. Rudele şi prietenii i-au întors, la rândul lor, spatele.
Oftează. “Toţi se feresc de mine. Am ajuns o povară”. Aşa a devenit spitalul “casa” lui, iar personalul medical “familie”.
“Sunt tratat foarte bine. Îmi place să citesc, mă plimb foarte mult prin spital şi seara mă uit la televizor în cabinetul asistentelor. Bine, că şi eu sunt cuminte şi nu deranjez pe nimeni”, ne-a spus nea Puiu.
Trei persoane abandonate săptămânal
Bărbatul nu este nici primul, nici ultimul caz de acest gen din spital. Potrivit asistentului social Olga Cursaru, săptămânal, cel puţin trei persoane sunt abandonate în această unitate sanitară.
“La început, rudele vin, vorbesc cu medicii, după care, sub pretextul că se duc să aducă de acasă o pijama sau mâncare, pleacă şi nu se mai întorc. Noi semnalăm toate cazurile sociale la Direcţia de Asistenţă Socială a Sectorului 5, care, din păcate, ne trimite acelaşi răspuns. Şi anume că pe raza sectorului nu există cămine pentru vârstnicii abandonaţi în spit