Mircea Tiberian povesteşte despre toate aventurile muzicale prin care a trecut înainte de a deveni unul dintre cei mai cunoscuţi jazzmani din Europa: a fost profesor de muzică în satul Elenei Ceauşescu, a cântat la nunţi, în spectacolele de la ţară ale unui teatru mic şi a înregistrat muzică uşoară.

Mircea Tiberian (58 de ani) se aşază chiar în mijlocul acestei terase pitoreşti, cu mese şi scaune care păstrează, fără subtilitate, ceva din nostalgia anilor ’90: plasticul verde. Un loc parcă destinat boemei culturale mici, poate mijlocii din Bucureşti. Totuşi, jazzmanul Mircea Tiberian a cântat în aproape toate statele Europei şi în America, şi-a construit un nume cu greutate pentru toţi pasionaţii de pian şi improvizaţie şi a urcat pe aceeaşi scenă cu artişti precum Shirley Bassey, Larry Coryell sau Tomasz Stanko. Dar Mircea Tiberian stă aici, la această terasă unde se simte ca acasă şi vorbeşte, cu acelaşi aer firesc, despre jazzul din Sibiul anilor ’70, din Bucureştiul anilor ’80 şi din Europa ultimilor 23 de ani. Şi despre cum se înţelege aceast stil cu melodii capitaliste precum „Trei purcei, trei mititei“, cu Angela Similea şi popul ceauşist, cu muzica de teatru ori, de ce nu?, cu muzica lăutărească.

„Weekend Adevărul“: De ce-aţi ales să studiaţi muzică?

Mircea Tiberian: N-am ales eu, m-au trimis părinţii.

Cum şi-au dat seama că aveţi talent?

Aveam un pian în hol, la Sibiu, şi mă mai jucam pe clape. În primii ani, la Şcoala de Muzică, eram prezentat ca o ciudăţenie. Fără să ştiu ce înseamnă jazz, făceam compoziţii spontane, improvizam, în timp ce toţi ceilalţi colegi cântau numai după note. Dădeam un titlu, o tematică – „Cetăţile Ponorului“, „Sarmizegetuza“ sau ce mai auzeam pe la televizor – şi făceam o improvizaţie care suna ca o atmosferă a cetăţilor. Temele pe care le au copiii.

Ştim că n-aţi fost primi