"În lume nu-s mai multe Românii...", suna un vers dintr-o poezie pionierească aflată în repertoriul obligatoriu al regimului comunist. În lume n-or fi, dar în România sînt, de fapt, mai multe Românii care nu prea comunică între ele. Cea mai vizibilă este România dinamică, a celor care au învăţat din mers capitalismul şi trăiesc "occidental", sînt în pas cu lumea, produc, cîştigă şi consumă, îşi permit vacanţe normale, sînt informaţi, în fine, au (sau măcar imită) un stil de viaţă de middle class. E România "integraţilor", pentru care aderarea e doar o chestiune de calendar: într-un fel nu contează dacă va fi la 1 ianuarie 2007 sau mai tîrziu, ei deja sînt acolo, "în Vest". În alt fel, însă, calendarul le creează frustrări: ei sînt integraţi, dar sînt nevoiţi să trăiască într-o ţară care, vai, încă nu e. A doua este România "adaptaţilor": au reuşit să se agaţe de ultimul vagon al trenului de Bruxelles, fie deschizînd un chioşc, fie găsindu-şi de lucru la un patron care-i plăteşte mai bine ca Statul ori avînd două slujbe, beau bere Ursus şi speră ca la un moment dat să treacă pe Heineken, îşi fac cumpărăturile la supermarket, dar cărucioarele lor sînt întotdeauna mai goale decît cele ale "integraţilor" (şi conţin unt românesc, nu nemţesc, trei banane, nu un kil de kiwi etc.), dacă stau la ţară şi-au recuperat pămîntul şi şi-au tras apă în curte. Pe scurt, este România celor pe care tranziţia nu i-a răpus, nici nu i-a făcut fericiţi, ci i-a transformat în adepţi conştienţi ai principiului "sănătate să fie, că în rest le-om rezolva noi...". Pentru ei, aderarea cît mai rapidă ar trebui să fie importantă: poate "după aceea" vor reuşi să-şi tragă apă şi în casă, să-şi schimbe Dacia (veche sau Nova) pe o marcă de import ori să trăiască doar dintr-o slujbă, nu din două, ca să le rămînă mai mult timp să se uite la televizor şi să iasă duminica la iarbă verde. Dar integr