A cautat, a sperat, a muncit cu disperare si fara folos, si-a facut o familie, isi creste copiii intr-o tara in care viitorul lor e absolut incert, a imbatrinit prematur, e bolnav si invins la cei 36 de ani ai lui. Cind l-am auzit si vazut, dupa 22 de ani, pe Florin Vieru, cel supranumit Gavroche de Romania, in decembrie 1989, de un ziarist francez de la Paris Match, am avut un sentiment de revolta fata de toate teoriile, conceptele, justificarile si vorbele goale cu care operam curent, in incercarea disperata de a cuprinde in cuvinte si de a da sens tristei realitati a Romaniei anilor nostri, numiti, eufemistic, ai tranzitiei. Mi-a venit si mie, vorba Poetului, sa arunc condeiul pustiei si sa pling alaturi de copilul sperantei din decembrie 1989, ajuns acum expresia deconcertanta a suferintei, dezamagirii si disperarii Romaniei de azi. Daca va mai amintiti, stimabilii mei compatrioti, cel mai expresiv chip al sperantei, in decembrie 1989, cel al lui Florin Vieru, a facut inconjurul planetei de pe coperta periodicului francez "Paris Match". Chipul dezinvolt si ferm, cu privirea usor melancolica, scrutind un viitor ce parea sublim atunci, ne-a convins si pe noi, cei din tara, desi eram tabaciti cu imagini sablon, sau poate tocmai de aceea, sa-l infiem si sa-l iubim. Tinar, infasurat in celebrul steag al tarii metamorfozata subit din tarim al disperarii in cel al sperantei si emblema a revolutiei insasi, Florin Vieru parea sa ne spuna noua si lumii, prin expresivitatea ferma a chipului sau, ceva necuprins in cuvinte despre tara ascunsa si despovarata subit de vorbele pocite ale limbii de lemn, despre demnitate si libertate. Toate sperantele pareau sa se intrupeze simbolic in chipul lui mindru si dezinvolt, care a purtat atunci in lume, ca intr-un vis frumos, imaginea Romaniei de dincolo de uritul si tristetea cotidiana. Anii au trecut, iar tinarul de 14 ani, maturizat