Într-o împrejurare publică, mai exact la TV, am vorbit despre Quentin Tarantino şi despre al său "Pulp Fiction". Un prieten apropiat, care mă urmăreşte cu fidelitate şi nu ezită niciodată să-mi spună impresiile - bune sau rele - mi-a semnalat că nu ştie filmul, nici regizorul. Nicio dramă, nimeni n-a văzut toate filmele, fie ele şi celebre. Da, mi-a atras el atenţia, dar asta înseamnă că de data asta nu te-ai adresat tuturor. E o utopie să crezi că VREODATĂ te poţi adresa tuturor, am replicat, ştiind că va fi foarte greu să-l conving, nu era prima oară când discutam despre asta.
Utopia se întemeiază pe presupusa universalitate a marilor creatori. Shakespeare, Beethoven sau Michelangelo plac oricui, spun ceva oricui - susţin fundamentaliştii "artei adevărate".
Evident, n-are cum să fie aşa. Nu numai că Shakespeare, Beethoven sau Michelangelo nu spun nimic foarte multor oameni, dar există destui cărora nu le spun nimic teatrul în general, sculptura în general, muzica simfonică în general.
Omul a avut întotdeauna o atracţie puternică spre absolut. Puterea religiilor este dată de valenţa absolută a divinităţii. Într-o lume în care totul se schimbă de la o clipă la alta, în care s-a demonstrat ştiinţific că până şi spaţiul şi timpul sunt relative, avem o nevoie firească să existe ceva neschimbător, etern, inalterabil, pe care să ne putem sprijini sistemul de valori fără teama că s-ar putea prăbuşi peste câtva timp.
Pentru oamenii cultivaţi, în afară de Dumnezeu, rolul acesta îl joacă arta. Ne place să credem, avem nevoie să credem că există opere şi artişti universali şi nepieritori.
O vorbă simpatică zicea: "Shakespeare!? În maximum patru sute de ani e fumat!" Ne aflăm la doar câteva secole de perioada în care au creat cei pe care îi considerăm nemuritori. Dar dacă ne uităm puţin mai în urmă? Câţi artişti de acum o mie de ani sunt astăzi "un
