Acceptarea pluralităţii politice, manifestată exclusiv sub forma luptelor de idei, şi nu de stradă, pare să fie, cel puţin pentru această etapă, principala provocare a societăţii egiptene, dacă nu considerăm aici şi dimensiunea economică puţin liniştitoare.
La doi ani de la înlăturarea preşedintelui Hosni Mubarak, Egiptul se află în faţa mai multor dileme pe care trebuie să le descifreze pentru a-şi putea continua parcursul, oricare ar fi acesta. Blocajul produs de recentele violenţe stradale, şi ele la rândul lor rezultatul unei acumulări de frustrări sociale şi politice, dă privitorului senzaţia unei profunde şi greu controlabile stări de haos. O situaţie greu de controlat, dar şi ceva mai greu de explicat, pentru a nu recurge la mult mediatizata şi simplificatoarea diviziune între curentele laic şi religios aflate într-o dispută decisivă în lupta pentru cucerirea spaţiului social şi politic din Egipt. Alături de Alain Gresh, ar trebui încă o dată să subliniem complexitatea spectrului politic egiptean, cu diviziuni ideologice bine marcate între putere şi opoziţie, între forţele politice în ansamblul lor şi societatea civilă, între vocea străzii şi cei care deseori vorbesc în numele acesteia, între partidele care au câştigat alegerile, precum şi în rândurile forţelor care constituie opoziţia. Blocul forţelor de orientare religioasă nu este mai puţin divizat decât cel al opoziţiei, diviziunile fiind tot mai vizibile nu numai între Fraţii Musulmani şi salafişti, ci şi în interiorul celor două mişcări. Trecerea bruscă de la funcţionarea clandestină, mai ales în cazul curentului salafist, către actul politic creează cel puţin incoerenţă în acţiunea politică. Tendinţele autoritare ale noii puteri, amendate just de reacţia „străzii“, şi-ar putea avea explicaţia şi în această bruscă situare în rândurile decidenţilor politici, sāni’ū l-qarārāt
