- Cultural - nr. 187 / 26 Septembrie, 2007 Ca si Lucian Blaga, Petre Curticapean (Coloanele campiei, Editura Nico, 2007) aduce un elogiu satului, unul identificabil, Raciul muresean, dar si unuia etern, generic, ridicand, ca si Brancusi "coloana fara de sfarsit", de data aceasta Campiei (Transilvane), vazuta nu in dimensiunea sa orizontala, ci in cea verticala: "Cand ies din oras/ pe drumul campiei/ imi pare/ ca-i asezata/ pana sus, in cer" (Campia templu). Verticalitatea ei i-o dau oamenii: "Dar mai presus de toate/ coloanele campiei/ sunt oamenii/ porniti/ la crapatul de zi/ sa-si lucreze pamantul/ vesnic insetat,/ vesnic uscat de vanturi" (Coloanele campiei), "Oamenii locului/ asemenea stejarilor falnici" (Brau), iar parametri care o definesc sunt bogatia, linistea, temeinicia: "Aici/ totul pulseaza calm/ ca o inima ce/ nu se grabeste sa devina cord". (Coloanele campiei). Campia Transilvana este deopotriva "Arc de triumf", "imensa catapeteasma". Ea "poarta pe altita/ un brau fermecat" , Muresul, cu care poetul isi vindeca dorurile: "Cand/ doruri ma ard in vapai/ m-alin/ sorbindu-i unda".(Brau). Coloanele campiei sunt si un elogiu adus limbii romane, intr-o incercare mereu amanata de a isca, arghezian, "frumuseti si preturi noi", domnita petita tarziu:…" Si totusi,/ cu cata fericire/ asez,/ in fata privirilor tale/ o rima!..." (Petit tarziu). Oricum, poezia ramane, pentru Petre Curticapean, modul cel mai potrivit pentru a aduce elogiul sau nu doar Campiei, ci si celor care i-au scris, in timp, istoria: "Nimic nu-mi pare mai firesc sub stea,/ Decat s-adun firesc, rimele rare,/ E tot ce pot pentru campia mea,/ Si pentru toti ce-au adormit sub zare" (Ofranda). Poezia lui Petre Curticapean, intr-o rostire sincera, simpla, este si nostalgie, incercare de reconstituire in memorie a satului ancestral, topos in care, dupa Blaga, invocat si in aceasta carte, s-a nascut ves