Ei au tot. Ei, cei de la televiziune. Nu contează care dintre ele, oricare. Ei sînt stăpînii inelelor media. Au prime time, au publicul cel mai numeros. Au fonduri, au acoperire. Publicitatea şi interesele puternicilor zilei se duc tot către ei. Au zeci de camere şi sute de ochi care le dirijează. Carele de transmisie poartă tehnologie luată de la NASA şi arată ca nişte module lunare. Au mobilizat cei mai buni oameni de teren, cei mai în vogă comentatori. Şi cei mai experimentaţi. Totul este strălucitor, impecabil, hightech. “Profi”, cum le place lor să zică.
Ei au totul. Absolut totul. Oare?
Transmisia formidabilă defilează în faţa ochilor noştri dedulciţi la HD. Totuşi ceva ciudat se întîmplă, camerele nu reuşesc să surprindă decît parţial cum cîţiva stewarzi aleargă (evident, cam fără spor) după… după cine nu ştim exact, bănuim că alergatul sau alergaţii sînt niscaiva exhibiţionişti, care au profitat de finala bucureşteană ca să-şi arate goliciunea… Aşadar nu ştim pe cine au fugărit stewarzii, pe cine au imobilizat, de ce, ce s-a întîmplat cu cei capturaţi. Comentatorii sînt evazivi şi devin misterioşi atunci cînd nici microfoanele de ambienţă par să nu mai funcţioneze. Pe stadion se aud scandări care nu au legătură nici cu madrilenii, nici cu bascii. Au legătură cu Mitică şi cu Naşu’. Le ştiţi.
Caietul de sarcini este de vină. Nu microfoanele, nu camerele performante, nu regizorii de transmisie mai antrenaţi decît Falcao. Caietul de sarcini al UEFA este stăpînul absolut al finalei. Caietul de sarcini îţi spune ce poţi şi ce nu poţi difuza. Cenzura vine acum într-un caiet de sarcini de la UEFA, nu de la secţia de propagandă a partidului comunist. Iar televiziunile se supun. Fiindcă cenzura vine la pachet cu banii. Puternicele canale TV stau în genunchi, iar caietul de sarcini le cade greu pe umerii încovoiaţi. Nu pentru a-i înnobila.
Nu vă