Cînd vine vorba de conţinutul îndoielnic al programelor lor şi de personajele de calitate proastă pe care le promovează, televiziunile ridică din umeri a neputinţă şi ne pun banda cu "asta cere publicul". Sînt - vezi bine - posturi comerciale şi se închină cererii pieţei. De fapt, lucrurile stau exact pe dos: înainte să dicteze preferinţele publicului, cea care dă tonul în mod total nedemocratic şi fără să ţină cont de realităţile pieţei este însăşi oferta. Aceasta influenţează apoi şi cererea.

Sînt destule cazuri în care televiziunile, animate de raţiuni subterane, au impus publicului tot felul de indivizi care nu erau ceruţi de nimeni. Aşa s-a întîmplat, de exemplu, cu Gigi Becali, cu Irinel Columbeanu sau cu tot felul de alţi manelişti. Promovarea insistentă a acestor figuri nu a avut nici motive jurnalistice, nici legate de audienţă (într-o primă fază). Numai că, dîndu-i-se publicului în fiecare zi, cu insistenţa picăturii chinezeşti, porţia, acesta a devenit în scurt timp dependent de ea. Telespectatorii pot fi transformaţi foarte uşor în cîinele lui Pavlov, iar televiziunile ştiu asta. Prezente în fiecare zi pe micul ecran, aceste personaje au sfîrşit prin a fi vedete şi, dacă la început fuseseră băgate pe gît ca o linguriţă cu doctorie amară, după o vreme publicul însuşi a ajuns, printr-un proces firesc, să le ceară. Dacă nu raţiunile jurnalistice, ce le-a mînat pe televiziuni în lupta promovării unor astfel de personaje? Răspuns simplu: banii. Dar nu banii care le-ar fi revenit, în mod corect, de pe urma audienţei, ci banii indivizilor promovaţi. De mult timp, a circulat zvonul că toate aceste personaje şi-au construit statutul de vedetă cotizînd pentru fiecare apariţie. Se spunea că pînă şi prezenţa maneliştilor şi a vrăjitoarelor în emisiunea lui Teo Trandafir de pe PRO TV avea la bază tot astfel de aranjamente. În fine, era secretul lui Polichi