Think Tank este genul de album pe care criticii îl adoră şi foarte puţini alţii în afara lor îl ascultă. Şi unii şi alţii au dreptate. Pentru o mai bună înţelegere a frazelor de mai sus şi a celor explicative ce vor urma (inevitabil mai jos), se cuvine spus că este vorba despre copiii teribili şi simpatici ai Regatului Unit, adică, dacă nu aţi ghicit pînă acum, despre Blur. Ca să vedeţi clar că este o situaţie fără ieşire, cel puţin pentru mine, nu-mi rămîne nimic altceva de făcut decît să scriu 1 şi următorul subtitlu...
De ce adorăm Think Tank Trebuie să fie tare plicticos, o dată ce ai ajuns la succes şi celebritate, să te mulţumeşti să compui la nesfîrşit melodii (mai mult sau mai puţin) pop, cochete şi căldicele despre care să ai mulţumirea că oamenii le cunosc, de acum pînă pururea şi-n vecii vecilor, refrenele. Există, cu siguranţă, la marile formaţii un resort intim - care poate fi numit, fără probleme, maturitate - ce le împinge la un moment dat (vezi Beatles, Radiohead sau, în acest caz, Blur) spre zone mai ciudate ale muzicii, acolo unde compoziţia nu mai ţine atît de inspiraţie, cît de un suflu cerebral rafinat, introspectiv, intelectual să-i spunem, în care virtuozitatea artistică este subînţeleasă, ca şi experimentarea (a se citi jonglarea) cu însuşi fondul muzicii. Avem de a face, pe ultimul album Blur, cu o căutare cizelată după noi forme de exprimare, cu o fuziune aproape alchimistă între stiluri, fie ele punk, new wave, electro pop, grunge, jazz, disco sau brit pop, rezultatul nefiind, nici o clipă, acela de amalgam dezagreabil, ci unul surprinzător, elegant, desăvîrşit. Este testul pe care orice formaţie care a cunoscut succesul comercial simte nevoia să-l treacă pentru a-şi demonstra, în primul rînd sieşi şi apoi celorlalţi, că are ceva mai mult de spus decît un simplu hit de vară ca "There's No Other Way" sau "Parklife". Think Tank @N
