Sunt de găsit în spitale, policlinici, farmacii, cabinete particulare, săli ce găzduiesc congrese naţionale şi internaţionale ori conferinţe, sunt de găsit în salvări, la ghişee, în case, în magazine. Şi-au învăţat „meşteşugul” petrecându-şi mare parte din tinereţe într-o clădire cu viaţă lungă, aflată undeva pe un bulevard al independenţei.
Sunt vindecătorii - oameni care nu şi-au ales o profesie uşoară, ba poate au ales-o pe una dintre cele mai grele. Au răspuns cu o dorinţă îndrăzneaţă la întrebarea: „Ce-o să devin când mă fac mare?” Au ales să fie vindecători, nu doar vindecaţi.
La Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi, în jur de 7.000 de „vindecători” învaţă anual „meşteşugul” cel mai util din lume. Oamenii nu le-au găsit deocamdată înlocuitori. E o cifră generoasă, care, la prima vedere, s-ar putea zice că ascunde cel puţin diversitate. Nu este însă chiar aşa. Paşapoartele „vindecătorilor” au felurite culori şi sunt scrise în diverse limbi. „Vindecătorii” sunt uniţi mai degrabă de aceeaşi pasiune, echivalentă cu însăşi identitatea pe care şi-o construiesc. Chiar dacă, aparent, nu se pot înţelege în limbile lor materne, se află aici ca să înveţe viitoarea lor limbă comună, prin care să vindece omul. Omul din România, Egipt, Siria, Arabia Saudită, Venezuela, Franţa, Anglia, Rusia sau Afganistan, ca de altfel de oriunde de pe mapamond, se bucură şi suferă la fel. Are acelaşi tip de construcţie, aceleaşi slăbiciuni şi este expus aceloraşi pericole. Dacă, de la an la an, acest limbaj comun se construieşte continuu şi se autoconfirmă, am vrut să aflăm mai multe despre diferiţii asemănători de pe băncile facultăţii de medicină. Suntem interesaţi de dorinţele lor măreţe şi de lunga călătorie pe care cu toţii au început-o în aceleaşi laboratoare, studiind aceleaşi planşe şi aceleaşi cărţi, chinuiţi poate de aceleaşi întrebări şi avâ