Ce cauta in acelasi volum Naomi Ionica, Cristina Popa si Georgiana Rusulet*? Raspunsul cel mai potrivit il gasim chiar in prefata semnata de Alexandru Musina: cartea e o „demonstratie". Iar demonstratia consta in aceea ca in Romania actuala se (mai) poate scrie „o poezie din care lipsesc poncifele feministe, vulgaritatile, manifestarile nevrotice, invocarea obsesiva a organelor, dar in care simti prezenta discreta a hormonului feminin, a estrogenului, a unei biologii (si psihologii) ireductibile". Pe scurt, o „poezie cu feromoni".
Cu toate acestea, ma vad nevoit sa-l contrazic pe editorul (si prefatatorul cartii) in doua privinte. Mai intai, nu cred ca vulgaritatile, manifestarile nevrotice si invocarea obsesiva a organelor sunt cele mai rele lucruri care i se pot intampla asa-zisei „poezii feminine". Care ar fi, in definitiv, alternativa? Filosofarile penibile a la Blandiana sau sentimentalismul umed a la Ioana Nicolae? Dar „poezia feminina" a dat-o pe nevroze & organe tocmai pentru a se scutura de toate acestea. Ce-i drept, nu vreau sa insinuez astfel ca vulgaritatea ar fi singura solutie posibila. Ma tem ca problema tine mai cu seama de conceptul insusi: cand auzim de „poezie feminina", ne asteptam fie la o litanie lacramoasa, fie la o cascada de scene hardcore. Or, in Cele treigratii, in ciuda titlului (pentru unii incitant, pentru altii doar ironic), e clar ca nu avem de-a face cu asa ceva. Fireste, n-as putea baga mana-n foc ca „prezenta discreta a estrogenului" nu se face simtita pe ici, pe colo. Dar ea ramane suficient de discreta pentru a nu le cantona pe autoare in sfera „poeziei feminine". Caci, cu toate rezervele de rigoare, ele sunt poete pur si simplu, si nu doar „poetese". Dar sa explic ce si cum. Naomi Ionica are, fara indoiala, cea mai omogena formula. Desi asta e un fel de-a spune, pentru ca, in realitate, omogenitatea nu prea are d