În cele din urmă, vom avea inevitabil comisarul pe care îl merităm, şi nu cel pe care îl proiectăm la modul ideal.
În 2007, România nu a avut o strategie bine conturată încă înainte de aderare referitor la ce fel de portofoliu ar dori să aibă în cadrul Comisiei Europene. Rezultatul a fost cel ştiut: s-a inventat ad hoc un portofoliu. România nu a avut prea multe comentarii la propunerea de alocare a domeniului multilingvism venită de la Bruxelles şi a acceptat această propunere imediat după ce a fost făcută. Un bilanţ al felului în care Leonard Orban a gestionat acest domeniu este dificil de făcut, din cauza mandatului prea scurt avut la dispoziţie. Portofoliul acordat României a fost creat prin detaşarea părţii de multilingvism de la comisarul responsabil pentru Educaţie şi Cultură, slovacul Jan Figel.
A fost mai degrabă o sancţiune implicită la adresa Slovaciei, în momentul ajungerii la putere în funcţia de prim-ministru a lui Robert Fico, considerat la Bruxelles ca fiind exponentul unui partid prea naţionalist pentru a fi în acord cu standardele democratice ale UE, dar prea puţin extremist pentru a justifica tentativa de aplicare a unor sancţiuni, ca în cazul ascensiunii la putere în Austria, în 2000, a partidului condus de Jörg Haider. Pentru cine se îndoieşte de faptul că sancţiunea acordată Slovaciei s-a trasformat în premiu de consolare pentru România, recomand lectura mai multor discursuri oficiale ale lui Jan Figel, niciodată contrazise de vreun oficial al Comisiei.
Pentru a vedea care vor fi mecanismele ce vor duce la desemnarea unui comisar din partea României şi a portofoliului pe care acesta îl va ocupa, este interesant de văzut cum a ajuns Leonard Orban să fie propus în 2007. Nu a fost posibil la acel moment să fie înaintată o propunere care să aibă în vedere un om politic, în aşa fel încât s-a ajuns să se acorde un cec în alb biroc
