Cine nu ştie cum e să ai de-a face cu meşteri... cu instalatori, zugravi, faianţari sau alte asemenea specimene. Nu chiar toţi sînt la fel. Pentru că unii pot, dar nu vor să facă anumite treburi, alţii vor, dar nu pot, mulţi nici nu pot şi nici nu vor, deşi cu toţii îşi laudă ştiinţa în ale meseriei. Chiar dacă foarte mulţi se pricep, în cel mai bun caz, la un singur lucru, toţi se avîntă să repare orice. Cu cît sînt mai proşti meseriaşi, cu atît sînt mai abili la negociere. Au învăţat că trebuie să aducă chitanţe la toate materialele pe care le cumpără, dar de multe ori nici nu folosesc o bună parte din acele materiale la lucrarea respectivă. "Norocul" e ca după terminare să-ţi rămînă saci de ciment depozitaţi în casă şi să nu ajungă pe la lucrările vecinilor. În schimb, de fiecare dată, la tine în casă descoperă cîte ceva ce n-au mai pomenit, zidul e prea strîmb, ţeava nu are lungimea potrivită (deşi blocurile sînt, din păcate, destul de standardizate), lucruri care necesită adaptări şi muncă specială care trebuie, evident, plătită suplimentar. Nu fac niciodată curat acolo unde au lucrat (decît cel mult în felul în care înţeleg ei curăţenia) chiar dacă te tocmeşti de la început ca asta să intre în preţ. Le cunoşti toate şmecheriile, dar n-ai totdeauna antidotul. Te tîrguieşti cu ei pînă îţi arată obrazul şi în cele din urmă oboseşti. Ştii că, în principiu, nu trebuie să le dai avans, ştii că nu trebuie să le dai de băut, ştii că trebuie să stabileşti un termen exact pînă la terminarea lucrărilor. La urmă constaţi că n-ai prea reuşit să te ţii de toate astea. În loc de o săptămînă, lucrarea durează trei şi te miri de ce nu vor să termine mai repede, ca să ia banii. Afli că între timp au fost angajaţi şi de vecini, la care au lucrat simultan şi de asemenea foarte încet, că le-au cerut şi lor mai multe materiale decît era nevoie, că au luat şi de la ei o mulţime