No comment Cînd fură, nu se ruşinează. Cînd fură ca la drumul mare, nici n-au de ce să se şi ruşineze. Căci fură, îndeobşte, cum se fură: pe şest, pe negură, pe întuneric, la adăpost de ochiul legii, ca şi de martori indiscreţi. Pentru că fură pe n.v. sînt, bineînţeles, cinstiţi.„Legea morală“ a lui Kant (pe care l-ar miştocări, de ar avea habar de el) nu-i locuieşte, nu sălăşluie într-înşii – nici „cerul înstelat“ nu-l au deasupra.Ei fură, totuşi, şi sub „cerul înstelat“, pentru că noaptea li-i complice, iar stelele, de obicei, sînt oarbe, sînt nevăzătoare (şi, chiar dacă ştiu cîte ceva, nu scot o vorbă, „nu spun“, ca şi luna).„Cerul înstelat“ înseamnă noapte. Or, „noaptea, pe fulgerătură“, se furau şi caii, odinioară. Numai că ei nu-s hoţi de cai, ci paznicii oricăror hoţi de cai (de cai sau de necai). Faţă de care, însă, ei riscă mai puţin – pentru că ei sînt chiar Poliţia: ei sînt „poliţia în persoană“ (vorba lui Conu’ Leonida). Ceea ce e paradoxal, căci dacă hoaţă e Poliţia, gluma ar trebui să se îngroaşe: hoţia celor, în principiu, puşi tocmai să păzească legea, constituie, de cînd e lumea, o circumstanţă agravantă. Cei (ţineţi minte?) patruzeci de hoţi ai şleahtei lui Ali Baba sînt numai patruzeci de hoţi.Cei nu mai ştiu cîţi poliţişti furgăsitori de combustibil încalcă dublu legea şi/sau legalitatea. Ei sînt plătiţi (din buzunarul nostru) anume ca să nu (se) fure. Să nu se fure, ca-n pădure, măceşe, zmeură şi mure. Ei sînt chiar braţul legii dure – a unei „dura lex, sed lex“, căreia-i dau un pumn în plex, precum boxerului perplex, chiar ei... Ş.a.m.d. Ei fură cu dezinvoltură, fiindcă o fac, ziceam, pe întuneric. Prinşi, din ani în Paşti, cu mîţa-n sac, vardiştii hoţi devin, cu toţii, ruşinoşi. Ruşinoşi ca nişte fete mari (cum se spunea în alte vremuri). Şi ce ruşine le e lor, atunci, în faţa camerei de luat vederi! Cum îşi acoperă ei faţa, cu tot ce au