La nivel academic şi ştiinţific, inteligenţa emoţională este un subiect controversat – de la dilema că e o abilitate sau o trăsătură de personalitate, pînă la modalităţile concrete de măsurare şi validare a constructului. Un consens relativ îl găsim în descrierea componentelor inteligenţei emoţionale, în sensul în care majoritatea celor care s-au preocupat de subiect au vorbit despre cunoaşterea propriilor emoţii, despre gestionarea lor într-un mod constructiv, care să ne permită să folosim emoţiile potrivite pentru susţinerea activităţilor şi să minimalizăm efectele nedorite ale unor emoţii precum furia, frica sau tristeţea excesivă. Empatia este şi ea considerată un atribut al oamenilor inteligenţi emoţional, facilitînd înţelegerea celorlalţi şi o relaţionare de calitate.

Caracteristicile de care vorbeam ne sînt de folos cînd stabilim relaţii cu ceilalţi – profesionale, personale, familiale, de prietenie. Pentru a reuşi să stabilim contacte cu ceilalţi – într-un mod confortabil pentru noi şi stimulant pentru celălalt – avem nevoie să ştim ce simţim, cum ne gestionăm emoţiile, cum ascultăm empatic, cum insuflăm emoţii energizante celuilalt, cum rămînem în contact cu ce simţim, pentru a ajunge acolo unde ne dorim.

Dintr-o perspectivă mai comună, inteligenţa emoţională este privită ca un deziderat, dar are şi o valenţă uşor utopică, pentru că sub umbrela acestui termen sînt adunate multe atribute, pe care foarte puţini dintre noi le au dezvoltate într-o măsură care să ne definească drept oameni inteligenţi emoţional.

Oricare ar fi abordarea inteligenţei emoţionale în literatura de specialitate, ceea ce cred că este esenţial priveşte aspectul practic, aplicativ. Se vehiculează ideea că, în viaţă, inteligenţa emoţională poate conta mai mult decît inteligenţa academică. Personal, o consider o afirmaţie populistă.

Din experienţa mea în domeniu