Criza prelungită a stins curiozitatea şi emoţia, războiul consumă a doua generaţie şi în Sudan e greu de deosebit linia de despărţire dintre civilizaţiile intrate în conflict. Întîi a fost Nord contra Sud, arabii Guvernului islamic contra rebelilor negri africani ne-musulmani (puţini creştini, majoritatea politeişti şi animişti): un "clasic" război de secesiune, pe un teritoriu cît Franţa şi Germania la un loc. Interesul american faţă de regimul islamic din Khartum s-a intensificat cînd s-a aflat că, în anii '90, aici a fost adăpostit Osama bin Laden. După exploziile de la ambasadele americane din Kenya şi Tanzania în 1998, preşedintele de atunci al SUA, Bill Clinton, a ordonat bombardarea unei fabrici despre care unii credeau că produce gaze toxice, alţii spuneau că acolo se fac aspirine. Orice ar fi fost, regimul s-a desolidarizat de organizaţiile teroriste, s-a debarasat de suspecţi, a blocat conturile şi a rechiziţionat bunurile lui bin Laden din Sudan şi a transmis o serie de informaţii utile serviciilor secrete occidentale. Din 2001 au început convorbiri între autorităţi şi conducătorii rebelilor despre retragerea trupelor şi împărţirea veniturilor provenite din vînzarea petrolului. S-ar putea spune că perspectiva păcii a declanşat un nou război, pentru că tratativele au intensificat flacăra conflictului din Darfur, provincie din Vestul Sudanului, unde rezervele de apă şi păşunile erau disputate de păstorii nomazi arabi şi fermierii africani sedentari. Disputele se desfăşurau cu arma în mînă. Negocierile dintre Nord şi Sud nu i-au inclus pe reprezentanţii Vestului, locuitorii regiunii s-au revoltat şi au obţinut cîteva victorii, care au înspăimîntat Guvernul. Răspunsul nu a fost doar împotriva trupelor rebele, ci împotriva etniei, masacrată de janjaaweed, miliţii înarmate, luptători recrutaţi şi dintre delincvenţii eliberaţi cu această ocazie din puşcări