Întîmplarea a făcut ca, în zilele în care citeam memoriile lui Adrian Marino şi răsfoiam cîteva dintre cărţile sale anterioare, să revăd şi o parte a cărţilor dedicate lui Constantin Noica, de la mica monografie a lui Ion Ianoşi, neaşteptat de comprehensivă dacă ne gîndim la deosebirile ideologice dintre autor şi exeget, pînă la ampla culegere de documente comentate Noica în Arhiva Securităţii, editată de Dora Mezdrea în anul centenarului naşterii. Această experienţă de lectură combinată mi-a relevat o anume coincidenţă de strategie culturală la care, probabil, nu m-aş fi gîndit dacă n-ar fi existat propria mea coincidenţă mea de lectură. Ce vreau să spun? În primul rînd că, dincolo de deosebirile structurale, de domeniu de activitate intelectuală şi chiar ideologice dintre cei doi, şi în ciuda antipatiei reciproce dintre ei – antipatia lui Marino faţă de Noica este evidentă, cea reciprocă poate fi mai degrabă dedusă –, filozoful şi criticul ideilor literare, apoi şi generale, au adoptat o strategie culturală comună de trecere prin comunism, după eliberarea din închisoare şi domiciliu forţat, poate, în oarecare măsură, chiar de înfrîngere a aberantului regim. Cu un termen împrumutat de la adversarul lor comun, l-aş numi stahanovism, stahanovism cultural. Strategia comună se bazează, desigur, pe un anume destin comun – amîndoi erau deja formaţi intelectual, măcar în linii mari, la intrarea ţării în interludiul comunist, amîndoi au trăit peste un deceniu experienţa închisorii politice şi a domiciliului forţat, amîndoi au găsit porţile doar întredeschise la ieşirea din perioada carcerală. Porţile Universităţii le-au rămas închise, posibilitatea de a publica opere proprii s-a insinuat treptat. Noica a început cu traduceri şi comentarii, avînd totuşi şansa de a fi fost angajat la Institutul de Logică, Marino şi-a publicat prima carte sub pseudonim şi a trebuit să