Bolnavii de la Spitalul din Gidinti au pierdut dreptul la o viata normala. Suferintele unora dintre ei sint inofensive. In timp ce oameni cu pretentii de normalitate se sinucid sau comit crime, bolnavii de la Gidinti par a fi captivi intr-o copilarie neinteleasa De cele mai multe ori, spitalul din Gidinti e asimilat cu starea de anormalitate. Tot ceea ce nu e ca noi, nu are loc in lumea noastra. Astfel, dupa niste ziduri groase, se ascund si se odihnesc, dupa ce au fost infrinti, cei care nu au un loc in lumea noastra. O lume in alta lume. Masina goneste ca un bolid pe sosea, inghitind case, oameni, copaci. Miroase a pamint ars si a primavara. Peste tot se vad miristi fumegind si gramezi de frunze uscate. Parasim soseaua si o luam pe un drum plin de hirtoape. Oamenii iesiti pe cimp se uita cu mirare la noi: ''Ce cauta astia la Gidinti? O fi adus vreun alt diliu?'' ''Io sint dom' locotenent si am venit sa raportez: calul meu nu-i potcovit'' Copaci strimbi, crescuti pe jumatate si cu crengi taiate fara nici o noima, se insira de-o parte si de alta a drumului spre Spital. Ma intreb: oare cum ar fi sa merg noaptea pe aici, cind stiu ca, in conacul de pe deal, stau ascunsi de lume oameni pe care viata i-a "scuipat" din planurile mintuirii? Am ajuns la spital. Coborim din masina si o asteptam pe directoarea institutiei, doctor Doina Cornelia Leahu. Spitalul e un conac vechi, impresionant, cu ziduri groase, ca in Evul Mediu, cind boierii isi aparau averile de dusmani. De la un geam incadrat de niste gratii albe, o femeie grasa casca gura la noi. Apoi, dintr-o data, se-apuca de dansat si batut din palme, pe o melodie pe care numai ea o aude. Striga de la fereastra: ''Vreti sa stiti cum ma numesc? Curva Antoci, ma numesc!'', si continua sa danseze. Ma uit stupefiat la sofer. Nu stim ce sa facem: sa ridem, sau sa ne facem cruce ? Femeia striga spre noi: ''Eu sint dom' plutoner