În antichitate, cerul era considerat locaşul subtil în care zeii îşi duceau existenţa supralumească. Mai târziu, această viziune s-a schimbat, iar oamenii au început să afle, puţin câte puţin ce există dincolo de graniţele lumii terestre. Au descoperit şi au definit diversele corpuri cereşti. Însă nu au reuşit să explice chiar totul. Printre enigmele încă nerezolvate sunt "găurile negre".
Găurile negre sunt acele regiuni din spaţiu în care câmpul gravitaţional este atât de puternic încât nimic, nici măcar lumina, nu poate scăpa de forţa sa. Acest fenomen nu poate fi explicat fără utilizarea anumitor termeni, cum ar fi orizontul evenimentului sau viteza de evadare. Aceasta din urmă reprezintă viteza cu care un obiect trebuie să se îndepărteze de un corp ceresc, de exemplu de o planetă, pentru a scăpa de forţa sa gravitaţională. Viteza de evadare depinde şi de distanţa la care obiectul se află faţă de centrul corpului de pe care "evadează", însă, în primul rând, depinde de mărimea corpului şi de forţa sa gravitaţională. În cazul Pământului este vorba de 11,2 km/s.
În privinţa găurilor negre, viteza de evadare este mai mare decât viteza luminii, de aceea însăşi radiaţia electromagnetică este capturată. Orizontul evenimentului descrie graniţa în spaţiu-timp unde viteza de evadare pentru o masă atinge şi depăşeşte viteza luminii. Lumina nu poate scăpa de forţa gravitaţională a unei găuri negre, ceea ce înseamnă că interiorul acesteia este imposibil de detectat. Chiar dacă interiorul unei găuri negre nu poate fi văzut, prezenţa sa poate fi detectată prin observarea interacţiunilor pe care aceasta le are cu materia aflată pe orbită, în afara orizontului evenimentului. De exemplu, poziţia unei găuri negre poate fi detectată prin observarea mişcării unui grup de stele care orbitează în jurul centrului găurii. Uneori, observaţiile
