„Stilul, mănunchi de stigme şi de motive, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, este coeficientul prin care un produs al spiritului uman îşi dobândeşte demnitatea supremă la care poate aspira“. Lucian Blaga
Suntem în pragul spovedaniilor şi, îmi place s-o spun, câmpul de comunicare deschis în paginile celui mai important ziar din Iaşi, îmi dă sentimentul deschis al unei operaţii pe inimă. Reacţiile cititorilor mă ţin viu, disponibil în desenarea unei reţele umane prin care să descoperim, să îngrijim, să creştem sufletul Iaşului ca pe o mare forţă formatoare de identităţi. Recunosc, acei cititori superficiali, răutăcioşi, sau mai simplu, moftangii, îmi stimulează un gând în nemărginire: nu cumva, la vremea potrivită, eu, ei, ceilalţi vom reuşi să vorbim cu patimă, dar cu înţelegere înspre casa noastră comună, şi atunci, nu prea târziu, Iaşul va fi puternic prin unitatea locuitorilor lui? Construirea împreună înseamnă cunoaştere reciprocă. Atunci când babilonienii nu s-au mai înţeles între ei, au renunţat să mai zidească oraşul şi turnul până la cer. Fac aici o paranteză pentru a povesti un fapt.
În primăvara anului ’95, eram arhitect-şef de câteva luni. Nici Simirad nu era primar de mult timp. Audienţele cu cetăţenii se făceau cu întreg staful primăriei. Cuvântul cetăţenilor avea întâietate faţă de acela al salariaţilor publici. La un astfel de eveniment, un domn intră în sală cu un şir nesfârşit de măguliri adresate alesului lui. Între ele un ...„ştiţi, domnule Simirad, dumneavoastră sunteţi extraordinar, dar subordonaţii de prin birouri...!“. „Ei, lasă... lasă asta, spune ce te doare!“, veni răspunsul. „Domnule primar, arhitectul şef... e un bandit, un tâlhar... M-a îmbrâncit, m-a înjurat!“ Simirad m-a privit cu ochi mari, gata să se înfurie şi să-mi ceară demisia. Norocul meu a fost că nu-l văzusem niciodată pe omul acela. I-am „şoptit“ pr
