Nu este nimic anormal că înţelegerea preşedinte-premier, în urma căreia numirea şefilor principalelor parchete a înlocuit mecanismul procedurii de selecţie cu asumarea în baza legii de către ministrul interimar al Justiţiei, a generat o undă de şoc şi revoltă printre oamenii de bună-credinţă din această ţară.

E sănătos şi că scoaterea lui Daniel Morar din această ecuaţie complicată a generat un val de frustrare, la fel şi faptul că trei sferturi dintre procurorii anti-corupţie au avut o poziţie comună, asumată public, cu privire la calea de urmat în chestiunea numirii noi garnituri de conduceri la DNA.

Pentru că bătălia pentru independenţa justiţiei este departe de a se fi încheiat joi seara, când poziţia lui Traian Băsescu a consfinţit practic ireversibilitatea acordului de coabitare în care s-a angajat cu Victor Ponta, invadarea spaţiului public de nemulţumirea sinceră a celor care mai cred că statul de drept este singurul înveliş sub care trebuie să evolueze România reprezintă în sine o garanţie că, în pofida aparenţelor, nu a fost totul pierdut.

Doar că, spre deziluzia lor, la momentul la care vorbim realpolitik-ul a rămas unica formulă viabilă pentru gestionarea cu succes a actualei crize de sistem.

Nu ar fi fost aşa dacă rezulztatul alegerilor din 9 decembrie ar fi fost altul, dar ce să-i faci?

La momentul respectiv, majoritatea celor care s-au dus la vot au validat doctrina Voiculescu şi nu pe cea a lui Daniel Morar.

E, dacă vreţi, una dintre constantele păcătoase ale României post-decembriste: minoritatea se orientează corect, dar nu ceea ce crede ea contează decisiv. De aia, la noi, oameni ca Monica Macovei sau Daniel Morar au mai degrabă şanse de a fi izgoniţi decât promovaţi.

Prin urmare, votul de la parlamentare este o realitate de care nici un politician responsabil, român sau străin, nu poate face abstracţie,