Ne fixasem întîlnirea pentru sîmbătă, la 09.30-09.45. Am ajuns prea devreme. Mi-a deschis uşa în pijama şi a revenit după un sfert de oră, perfect aranjată, elegantă, dar fără afectare, impecabilă, fără să fie strictă. După ce am schimbat curtenitor cîteva vorbe, mi-am motivat sosirea precipitată: aveam o întîlnire de la care mi-era greu să lipsesc. „– V-am adus din partea lui Laurence Tacou Cahier de l’Herne consacrat lui Emil Cioran, precum şi cartea lui inedită, Sur la France. Au avut un ecou extraordinar. Am venit puţin mai devreme din cauza unei conferinţe de presă pe care n-aş vrea s-o ratez. Vă rog să mă scuzaţi.“ „– Ce păcat, mă gîndeam că o să staţi mai mult, căci voiam să vă arăt tot ce am putut găsi la Sibiu din manuscrisele lui Emil“, moment în care dna Eleonora Cioran, cumnata lui Emil şi soţia fratelui său, Aurel, se îndreaptă către un mic dulap din care scoate un prim dosar. Aşa a început drumul către trecutul acestui om pe care l-am cunoscut, l-am respectat şi l-am iubit. În acest apartament confortabil şi seducător, situat undeva pe dealurile Sibiului, îi regăseam originile şi eram cuprins de exaltare la vederea manuscriselor, o stare la care visasem întotdeauna, dar pe care teama de arhive îmi interzisese să mi-o satisfac. Recunoşteam scrisul lui Cioran, aici în formare, nu era încă cel din anii ’70-’80, însă paginile aveau ştersături, ca şi mai tîrziu, pînă într-acolo încît parcă simţeai mişcarea furioasă a peniţei, care tăia un fragment pentru a continua textul fără cea mai mică discontinuitate. Atunci cînd pagina e aproape complet tăiată, nu trece mai departe dacă nu e scrisă în întregime, lucru care mă surprinde. Nu e nimic fragmentar în dispoziţia acelui Cioran aflat la începuturile lui. În paginile tîrzii ale Caietelor sale, cuvintele sînt aruncate la grămadă, dezordonat, cu spaţii albe între ele, care se pare că nu-i plăceau în tinere