Un univers numit Tonitza
In clasa a saptea am dat examen si am intrat la gimnaziul Liceului de Arte Plastice si Decorative "N.N. Tonitza". Portile unei noi lumi mi s-au deschis. Nu-mi venea sa cred ca in Romania de atunci era "tolerata" o astfel de scoala unde se facea cultura in spirit liberal si libertin.
Traversam tot orasul, agatat periculos, dimineata la 7, de usile deschise ale "celebrului" autobuz 331, stand deseori intr-un picior pe scara. Mergeam asa statii intregi, pentru ca autobuzul era ticsit de "oamenii muncii" treziti cu noaptea-n cap sa construiasca socialismul. Nici un efort nu mi se parea prea mare pentru evadarea mea zilnica din cartierul muncitoresc cenusiu - cu alimentare goale si blocuri de beton rece - pentru a ajunge in oaza numita "Tonitza". Aici am descoperit ca pot fi mandru sa port o matricola scolara cusuta pe umar, pentru ca pe ea erau imprimate o pensula, un creion, un ebosoar de modelaj si o paleta de culori. Jumatate din orarul scolar saptamanal era dedicat unor lucruri minunate, cum ar fi istoria artei, desenul, pictura, sculptura... Aici erau profesori si elevi care parca traiau intr-o alta tara - o enclava a carei existenta mi se parea miraculoasa. Aici aveam voie sa vorbim liber, sa folosim intrarea si scara profesorilor, aveam voie sa intram in cancelarie sa vorbim cu dascalii. Si tot aici, in clasa a opta, spre sfarsitul unei pauze, a intrat in atelier o tanara femeie frumoasa, bruneta, care, spre stupefactia noastra, a inceput sa se dezbrace calm si firesc, punandu-si hainele in cuierul de langa soba. S-a asezat goala pusca pe scaunul aflat pe podiumul de lemn si apoi s-a uitat amuzata la fetele noastre uimite. "Ce, n-ati mai vazut femei goale? Nu stiati ca aveti sedinta de nud?" Nu, profesorul nostru de desen, domnul Vladoiu, nu ne spusese. Imediat a aparut si dansul pe usa si, frecandu-si mainile, ne-a
