Confruntarile de pe scena publica romaneasca legate de razboiul din Iugoslavia au intrat intr-o noua faza. Intr-o prima faza, ele au fost dominate de impresionism. Argumentele pro sau contra actiunii NATO in Iugoslavia aveau o puternica incarcatura sentimentala si morala. De o parte, s-au invocat, rind pe rind, "traditionala prietenie romano-sirba", imoralitatea angajarii noastre, fie si simbolice, intr-o actiune militara impotriva unui vecin cu care n-avem nimic de impartit, redescoperirea "virtutilor" politico-strategice ale neutralitatii si, nu in ultimul rind, nevoia de a ne afisa o presupusa demnitate in fata lumii vizavi de un razboi in cel mai bun caz controversat si contradictoriu. De cealalta parte, argumentele favorabile actiunii militare a NATO se refereau aproape exclusiv la dimensiunea umanitara, respectiv nevoia de a proteja o populatie minoritara impotriva unui regim represiv. In forta sau doar prin amenintarea cu folosirea ei, aceasta exigenta avea suportul si justificarea sistemului de valori fundamentale pe care le apara, din principiu, Alianta nord-atlantica, ca expresie a civilizatiei occidentale. Dupa cum e lesne de observat, cele doua tipuri de argumente nu au nimic in comun. Desi menite sa justifice doua puncte de vedere opuse, ele nu se confrunta deloc. Sint discursuri total paralele. Spre exemplu, poti sustine, fara teama de a te contrazice, atit teza "prieteniei traditionale romano-sirbe", cit si justetea valorilor pentru care exista si in numele carora actioneaza Alianta nord-atlantica. La fel cum poti fi impotriva regimului represiv al lui Milosevici, sa deplingi tratamentul la care sint supusi albanezii din Kosovo, dar sa te pronunti, in acelasi timp, impotriva solutiei militare adoptate de NATO. Acest lucru s-a si intimplat, de fapt. Mai cu seama in prima tabara, a pacifistilor cu orice pret, cele mai puternice voci n-au incetat nici un