In copilăria mea, când cineva îl invoca pe Dumnezeu, de pildă în formula "Doamne-ajută!", însemna că ajutorul Lui era cu adevărat necesar. Puteai citi în ea nu doar speranţa, ci vedeai şi certitudinea de pe chipul celui ce rostea cuvintele. Rugămintea dobândea o materialitate pe care o percepeai instantaneu: simpla articulare sonoră a numelui divin instaura o realitate palpabilă. Chiar sub privirile tale se semna un contract între cel smerit şi Deţinătorul puterii de a împlini rugăminţile. Nu încăpea nici o îndoială că lucrurile se vor desfăşura aşa cum sperai: cum să nu se termine totul cu bine, când Dumnezeu devenea părtaş al dorinţelor tale?!
Îl invocai pe Dumnezeu când începeai o activitate nouă şi dificilă, când porneai la drum lung, când cineva era bolnav, la nunţi, la botezuri, în momentele de mare suferinţă. S-ar putea să fie o percepţie greşită a mea, dar cred că doar relativ târziu am auzit numele Domnului invocat în împrejurări ne-solemne. De pildă, la restaurant, la bodega unde începuseră să se bea cantităţi industriale de bere, la chefurile ţinute prin birouri. Nu ştiu când - dar sigur am fost martor la acest proces -, ideea de ajutor dumnezeiesc s-a desacralizat. A devenit o formulă oarecare, golită de conţinut, pierzându-şi cu totul valoarea contractuală de care vorbeam mai sus: nici tu, "petiţionarul", nu-ţi puneai mari speranţe în ceea ce făceai şi nici Dumnezeu nu se mai sinchisea prea tare de dorinţele tale!
Am trăit acel moment nietzschean cândva pe la vârsta adolescenţei târzii. E adevărat că nimeni nu proclamase în jurul meu faimoasa formulă "Dumnezeu e mort!" (am crescut, totuşi, într-o societate extrem-conservatoare, în care până şi blasfemia era apanajul activiştilor de partid şi-al securiştilor!) Dar e limpede că intrasem într-o epocă desacralizată, debusolată, meschină în proiecte şi grosolană în realizări. Parcă noi to