Unul dintre scriitorii mei preferaţi, britanicul Graham Greene (1904–1991), critic al ambivalenţei morale şi politice a lumii moderne, e foarte cunoscut prin mai multe cărţi. La începutul acestui articol, când demarez încercând să ajung la evitarea unor idei primite de-a gata sau pur şi simplu la un text fad, un citat din Graham Greene mă încântă: „Cel mai minunat miros este al pâinii, cel mai bun gust al sării de bucătărie, cea mai minunată iubire este cea a copiilor“. Cuvinte preluate dintr-o carte în franceză – „La Puissance et la Gloire“, găsită cândva la Paris şi aflată în totalul talmeş-balmeş al bibliotecii mele. Devenit totuşi o sursă de satisfacţie: găsesc, ca acum, cărţi bănuite definitiv rătăcite. Nu m-aş mira prea tare dacă în DSM – „biblia psihiatriei“ pentru unii – ar apărea descrisă o nouă tulburare: a căutătorilor de cărţi rătăcite. Interesant: nu uit nicicând pe cei cărora le-am împrumutat o carte, chiar în urmă cu mai multe decenii. Câteva încercări de recuperare au generat reacţii ciudate (încât e imposibil să te amăgeşti cu vechea butadă: cărţile sunt cei mai siguri prieteni, iar dacă le împrumuţi se supără şi nu mai revin). O fi şi asta o tulburare, dar a cui: a donorului sau a receptorului? Am observat introducerea în DSM a dependenţei de computer şi dispariţia, de neînţeles pentru mine, a altor tulburări sau boli în toată regula. Revin pe un teren mai ferm (visez la Veneţia – Terra ferma cu aeroportul Marco Polo): Graham Henry Greene, nota biografică din „Enciclopedia Universală Britannica“ (vol. 7, pp. 42–43), tradusă în română după ediţia englezească în 16 volume, din anul 2010, la Editura Litera Bucureşti, corect, chiar cu stil, inevitabile fiind doar ezitările (şi confuziile, mai rare) în echivalarea unor termeni ştiinţifici (îndeosebi medicali). Nota biografică referitoare la G. Greene, exactă şi elogioasă cu măsură, începe cu