Ceea ce era de rostit a fost rostit. A trebuit să revină Adrian Năstase din închisoare că să limpezească viitorul USL şi să le strice jucăria umblătorilor cu cioara vopsită prin târgurile politicii. Pe scurt: „Există o anumită presiune în interiorul PSD, pentru ca social-democraţii să aibă un candidat propriu la prezidenţiale” a spus omul, fără drept de apel.
Sigur că „o anumită” este doar exprimarea, în cuvinte, a unei eschive diplomatice. Dar aici nu e vorba de „o anumită” presiune. Aici e vorba de o serioasă nemulţumire pesedistă, pur şi simplu. Rostirea lui Năstase este sensul dat mutărilor succesive efectuate, în ultimul timp, de liderii USL tot mai ferm divizaţi pe meterezele psihologice ale războiului rece.
Este exprimarea unui adevăr, în pofida credulităţii celor care au văzut şi poate mai văd, încă, în Uniune, un cocteil Molotov anti-Băsescu.
E drept că USL a fost construită ca o platformă stabilă de pe care să zboare rachete către zidul Cotroceniului, în războiul-şoc de astă-vară. Odată, însă, contracarată acţiunea, puterea ei efectivă a scăzut dramatic în atare sens, indiferent de susţinerea parlamentră de care dispune.
Răcindu-se acţiunea de preluare a puterii, s-au cam răcit şi relaţiile interunionale. Apoi, pe fondul lipsei de program, resurse şi credibilitate externă a liderilor USL, a devenit mult mai convenabil pentru premier să coabiteze instituţional cu un preşedinte care prezenta, „cel puţin”, garanţii la nivel euro-atlantic.
Binomul proiectat - Ponta-premier, Antonescu-preşedinte - s-a transformat, din mers, într-unul funcţional: Ponta-Băsescu. Liderul liberal a pierdut – logic, el nefiind antrenat în actul de conducere - imagine, notorietate, ba, chiar şi credibilitate, în contextul partidei procurorilor şefi.
Aproape neverosimil, potrivit unui sondaj comandat de trustul Intact, electoratul îl îndeamnă p