- argument -

„Europa a fost creată de istorie, America a fost creată de filozofie“ – spunea odată Margaret Thatcher. Tocmai a plecat dintre noi, parcă într-un fel de căpoşenie de a demonstra că o Europă în criză de lideri nu mai naşte personaje istorice de calibrul „Doamnei de fier“ şi al celor cu care se certa domnia sa cînd trecea Canalul Mînecii.

Europa este, deci, produsul istoriei sale – şi acesta nu e un compliment. A ieşit aşa cum a ieşit din multe bătălii şi (mai tîrziu) multe compromisuri. America a ieşit altfel, pentru că nu exista nimic şi părinţii fondatori au putut gîndi proiectul. Părinţii fondatori europeni au luat la pildă ceea ce exista, pentru a face o Europă suportabilă atunci şi mereu doar perfectibilă. Iar în povestea asta, Marea Britanie a intrat tîrziu. Un moment de oboseală după al Doilea Război Mondial (de înţeles) a făcut-o să ignore secole de tradiţie diplomatică: Anglia trebuie să rămînă angajată pe continent, să fie parte în diverse proiecte şi să aibă grijă ca proiectele să nu se întoarcă împotriva sa. Pornit fără Marea Britanie, proiectul european a fost mereu văzut la Londra ca un copil adoptat, educat greşit de părinţii anteriori. Prea multă agricultură, prea puţină piaţă, prea mult centralism, prea puţină flexibilitate, prea puţină apărare comună, prea multă vorbărie despre viitor.

Margaret Thatcher însăşi exprimă bine contracţiile britanice legate de Europa. A luptat în campania electorală, din opoziţie, pentru ca Marea Britanie să voteze pentru rămînerea în Comunităţile Europene. Este unul dintre părinţii pieţei comune europene, dar şi un părinte spiritual al conservatorismului eurosceptic modern.

Iar urmaşii săi politici tocmai au propus un alt referendum: în 2017, în caz că Partidul Conservator rămîne la putere, britanicii vor vota dacă să rămînă sau nu în UE. Pînă atunci, premierul David Cameron va ne