Am fost colegi multă vreme, dar n-am întâlnit-o niciodată. Pur şi simplu, am avut traiectorii diferite. Ea în Bacău, eu la Bucureşti. Ea mai discretă, eu mai expansiv.
Profesional, însă, ne-am intersectat aproape în fiecare zi. În şedinţa de sumar sau direct în paginile ziarului. Aflându-se la distanţă de redacţia centrală, îşi trimitea mesagerii: ştiri, anchete, reportaje. De câte ori soseau informaţii din Bacău, ştiam că e mâna ei. Şi avea o mână bună, de ziarist care-şi face meseria cu pasiune.
De o vreme a dispărut de pe scenă. În vâltoarea conceperii ziarului, nici n-am observat că lipseşte un om la apel. Căci ea, ziarista din Bacău, s-a retras la fel de discret cum a muncit atâta amar de vreme. Şi n-a făcut-o pentru că s-ar fi plictisit de presă, ci pentru că trupul îi era zdrobit, puţin câte puţin, de o boală nemiloasă. A fost nevoită să se pensioneze medical la doar 41 de ani. Dar chiar şi aşa, luptând zi de zi cu moartea, tot mai trecea pe la redacţia din Bacău pentru a mai corecta o ştire, pentru a mai pune un titlu, pentru a mai da un pont...
Ieri, Cezara Duţă a plecat dintre noi. Când am văzut ştirea pe intranetul companiei Adevărul, nu am putut reţine o lacrimă să-mi alunece pe obraz. În fotografia de alături i-am văzut zâmbetul larg pe un câmp cu flori albastre. N-o mai văzusem niciodată, dar parcă o ştiam de când lumea. Un om de vârsta mea, cu idealurile generaţiei mele.
Dumnezeu i-a mai dat viaţă cât să-şi vadă fetiţa cu ghiozdanul în spate, bobocel de clasa I. Apoi a luat-o dintre noi, şi de lângă fetiţa ei, pentru a o duce pe acel câmp cu flori albastre care o făcea fericită.
Rămâi cu bine, Cezara!
Să-ţi fie somnul lin
Şi codrul aproape.
Pe-ntinsele ape
Să ai un cer senin...
